Eu am avut un astfel de moment. Viața mea era într-o mare derivă, mintea mea era la cum să înot în marea de probleme în așa fel încât să ajung cumva la mal. Copilul era afectat de starea mea de supărare și de stres. Am strâns din dinți și am lăsat-o la părinții mei până când mi-am aranjat treburile. Bunicii ei erau în acel moment tot ce era mai bun pentru ea. Sigur că îi era dor, iar pe mine mă durea carnea de dorul ei, dar mi-am dat acel timp de care aveam nevoie să așez lucrurile astfel încât ea să se bucure de cea mai bună variantă a mea. Mama și tata erau, în cea mai grea perioadă din viața mea, siguranța, pacea, bucuria și răbdarea de care ea avea nevoie. Și au primit-o cu brațele deschise. Eu eram blocată într-un punct care nu mă lăsa să merg mai departe. Am făcut o poveste frumoasă, potrivită sufletului ei și am asigurat-o de toată dragostea mea promițându-i că vom recupera fiecare zi pierdută, dar asigurând-o că nu vom pierde momente importante și vom câștiga bucurii viitoare. După câteva luni mi-am ridicat viața de pe traverse și am pus-o înapoi pe linie. Să ai puterea să recunoști că într-un anumit moment nu ești lucrul cel mai bun din viața copilului și-apoi să cauți soluții, indiferent ce renunțări implică, cred că e una dintre cele mai grele încercări pe care le poate avea de trecut un om într-o viață.

Tatăl ei, atunci când ne-am despărțit, a înțeles, a știut, a acceptat că eu sunt tot ce e mai bun pentru ea. Acum eu mă pregătesc să accept că în curând Maya va merge să studieze la Londra iar el va fi tot ce poate fi mai bun pentru ea. În jurul meu, din ce în ce mai mulți oameni se deschid și acceptă că nevoile copilului se schimbă și că un lucru care astăzi era perfect pentru el mâine s-ar putea să nu mai corespundă. Cunosc femei care își lasă copiii la tații lor pentru că ei sunt în acel moment tot ce e mai bun pentru ei. Am prieteni care, deși au obținut custodia copilului, l-au lăsat în partea cealaltă până când copilul a ales singur ce e mai bun pentru el. Cunosc situații în care copilul l-a ales pe tată împotriva tuturor sentințelor definitive care îl dădeau mamei. E tare greu să gestionezi o astfel de situație. Trebuie să-ți fie simțurile ascuțite și antenele deschise la maxim să poți analiza cu toată onestitatea situația în care te afli pentru a putea lua o decizie corectă. Nu e ușor să accepți că ești praf și că celălalt părinte e în acest moment tot ce poate fi mai bun pentru copilul tău. Nu e ușor să recunoști că, într-o anumită perioadă, bunicii sunt tot ce e mai bun pentru copilul tău. Ca unul care a trecut printr-o astfel de alegere recunosc cu mâna pe inimă că e mai simplu să îl tragi în furtuna ta decât să-i cauți liniștea și siguranța.

Putem să trăim săptămâni, luni, ani în care să nu fim buni nici pentru noi darămite pentru copiii noștri. În astfel de situații e minunat să avem puterea să alegem cu mintea pentru sufletul copilului nostru. Să-ți păstrezi copilul într-o furtună de emoții și sentimente e ca și cum l-ai lăsa în furtună doar ca să fie cu tine. Să-ți lași copilul în alt loc, unde e pace, iubire si armonie, înseamnă să-l iubești mai mult decât iubești nevoia de-a-l avea cu tine. Pentru că nu te poți desprinde sau nu poți recunoaște că în acel moment tu ești uraganul de care trebuie să-l adăpostești. Ce contează ce vor spune ceilalți? Dacă ar veni o tornadă fiecare și-ar lua copiii în brațe sau i-ar arunca într-o barcă încercând disperați să-i salveze. În situațiile excepționale acționăm pe cont propriu. Din fața uraganului scapă cine poate. Nu trebuie să dai socoteală nimănui pentru barca pe care ai ales-o să-ți salvezi copilul din fața uraganului care, uneori, poți fi chiar tu.