– Ai trăi diferit dacă eu aș fi moartă? Ai face alte alegeri dacă nu ai ține cont și de ce crezi tu că eu cred?

E întrebarea cu care am ieșit de la vizionarea filmului Elvis. M-a zdruncinat povestea acestei legende. Și am ieșit de la film cu câteva întrebări care sapă adânc în sufletul meu.

Mi-am dat seama că îmi doresc să fi crescut un copil care să trăiască fix așa cum simte. Să știe că eu sunt de partea ei și când nu sunt de acord cu ea. Să știe că eu o aprob și când o dezaprob. Să nu aștepte să mor ca să-și trăiască viața așa cum îi place.

Pe Elvis nu l-a iubit nimeni necondiționat. După moartea mamei lui, Elvis nu a mai avut pe nimeni care să-l iubească atât de mult încât să-l susțină să facă ceea ce își dorește, nu ceea ce trebuie.

Am ieșit de la film gândindu-mă la două lucruri mari și importante: vreau ca Maya să nu aștepte să plec eu ca să trăiască în adevărul din inima ei. Și mai vreau ca în jurul meu să fie oameni care să se lupte pentru mine chiar și atunci când pare o greșeală lupta lor.

Pe Elvis l-au iubit și soția, și tatăl, și prietenii. Dar niciunul atât de mult încât să se pună stâncă în fața râului. Niciunul nu și-a riscat confortul ca să-l scoată pe el din ghearele răului în care era captiv.

Filmul a generat o discuție foarte frumoasă cu Maya – fiica mea de 21 de ani.

Să mergeți să-l vedeți! Eu am rămas cu multe gânduri, dar astea două s-au așezat ca o ștampilă pe mintea mea: vreau să fiu o mamă înțeleaptă, capabilă să înțeleagă și să accepte orice alegere face copilul meu și vreau să construiesc relații cu oameni care nu m-ar lasă în ghearele răului, chiar dacă asta le-ar face lor viața mai grea.