În mijlocul pandemiei, Maya a plecat în Brazilia. Mi s-a strâns stomacul când mi-am dat seama că își dorește asta. Că îi era dor de prietena ei și de soare, după o jumătate de an închisă la Londra și o iarnă în București.

– Ai curajul să mergi în aceste condiții până la capătul pământului?

– Da!

– Îți asumi toate riscurile și toate consecințele?

– Da!

În patru zile avea tot: pașaportul expirat – refăcut, testul Covid negativ, deși era răcită, bilete de avion cu conexiuni perfecte! În aeroport a rezolvat rapid și ultimul test, datorită unui fost coleg de la Zurli. Domnul de la bilete a recunoscut-o și i-a dat niște locuri mai bune... Toate semnele erau pentru această călătorie! A ajuns în Brazilia după un zbor perfect.

La intrare a durat zece minute până și-a luat bagajul și a trăit o bucurie de vacanță cu prietena ei cea mai bună.

– Nu ți-a fost frică?, m-a întrebat toată lumea care știa că e plecată.

Ba da. Mi-a fost frică. La fel de frică cum mi-a fost când a început să meargă singură. La fel de frică mi-a fost și la 4 ani - în prima tabără, și la 6 ani - în primul zbor, singură cu avionul, și la 14 ani - singură la Untold, și la 16 ani – singură în Londra. Mi-e frică mereu. Dar consider că nu am dreptul să o țin lângă mine, doar pentru că eu nu sunt în stare să-mi gestionez fricile. Dacă ea poate să meargă, pot și eu să o las. Dacă ea poate să-și asume consecințele, îmi asum bucata mea de disconfort. Dacă ea se poate arunca în necunoscut și își deschide aripile, mie nu-mi rămâne decât să suflu în ele.

La întoarcere a uitat să-și facă testul Covid în Brazilia, a pierdut avionul (de fapt, i s-au schimbat biletele). Încă două zile de Rio și a venit ziua pentru întoarcere. Mai erau două ore până pleca avionul, iar ea nu avea rezultatul la testul Covid...

Îi simțeam panica de la 10.000 de kilometri distanță! Am început să-i scriu mesaje în care să îi amintesc că nu e singură, că eu nu am folosit niciun canal de comunicare ca să găsesc acolo cunoscuti (dar aș putea s-o fac,) dacă am avea nevoie, că orice s-ar întâmpla, o să fie bine.

A venit, într-un final, testul, a urcat în avion, a ajuns acasă, s-a izolat într-un studio, ca să nu existe niciun risc pentru mine și pentru că are testul negativ, sta în izolare 10 zile.

Mi-a fost frică. I-am simțit toate fricile. Și încercam să îmi reglez respirația și să o ajut să nu intre în panică. Am respirat împreună cu ea, în mintea mea. Am trăit cu ea toate emoțiile. M-au epuizat și pe mine, așa cum au obosit-o pe ea. Dar asta fac de 20 de ani. Respir împreună cu ea, tremur cu ea și pentru ea, nu dorm nopțile încercând să fiu conectată cu ea... Chiar dacă nu mai avem cordonul , suntem legate. Între noi e acum un cordon de lumină! Și așa cum eu simt fricile și bucuriile ei, și ea le simte pe ale mele.

Învățăm să le recunoaștem, să ne împrietenim cu ele și să le acceptăm ca fiind parte din emoțiile pe care le trăim instinctiv.

Când ție nu-ți este frică de frică, nici fricii nu-i este frică de tine. Și atunci nu mai face tot ce poate ca să te sperie. Încearcă doar să te țină trează, pentru orice eventualitate.