Vine o zi, în care tot ce poți să faci pentru copilul tău este să te rogi

10 Septembrie 2019, 10:42    •   
comentarii

Da, știu. Pare așa prăpăstios, pare fără scăpare, fără soluție. Dar nu e. Este adevărul gol, goluț!
De câteva luni simt asta tot mai acut, dar prima dată când am realizat a fost odată cu plecarea Mayei la Londra.


La 16 ani, copilul meu a plecat de acasă și a învățat să se descurce singur. Bine? Rău? Habar n-am cum se descurcă acolo. Habar n-am care e, cu adevărat, viața ei.

Eu n-am mai fost acolo, în ultimul an, să o trezesc, să o verific, să o consiliez, să o cert, să o împac, să o pedepsesc sau să o recompensez. N-am fost acolo, să știu când vine și când pleacă, n-am fost acolo să-i fac ceaiuri când e răcită, n-am fost acolo să-i pregătesc micul dejun, n-am fost acolo în nicio secundă din zi și din noapte. N-am MAI fost acolo.

Am încercat, în primă fază, să prelungesc controlul prin telefoane, prin mesaje, am încercat să o sensibilizez, să o responsabilizez, să o oblig, să o abandonez... Practic, am încercat, prin toate căile posibile, să o determin să mă mențină parte din viața ei cotidiană. Nu mi-a ieșit nimic. Copilul meu își luase viața în mâini, iar eu trebuia să accept că nu mai pot face nimic pentru ea, în afară de obligațiile omenești, de părinte. Copilul meu și-a luat viața în mâini și eu, dincolo de aportul în privința cheltuielilor, nu prea mai am cum să intervin în viața ei.

Vine o vreme când realizezi că tot ceea ce poți să faci mai bun pentru copilul tău este să te rogi.

Să-l rogi pe Dumnezeu să îl aibă în grijă, să-l rogi pe Dumnezeu să te ajute să ai serviciu, să îl rogi să păstreze o punte de energie între voi, să vă păstreze conectate peste mări și țări, să îl rogi pe Dumnezeu să-ți spună, într-un fel sau altul, când are copilul mai mare nevoie de tine și tu să faci tot ce poți să îl ajuți. E frustrant, e nedrept, e șocant, dar acesta este adevărul. Mai devreme decât vrem noi, mai devreme decât suntem pregătiți pentru asta, copiii noștri devin stăpânii propriilor vieți și dacă, până în acel punct, ne transmiteau semnale că nu suntem stăpânii vieții lor, vine o zi în care ridică zidul și ne lasă o gaură cât o gămălie, să putem vedea, din când în când, ce se întâmplă dincolo... Sigur, există vizor, doar pentru că ei lasă să se întâmple asta.

Vine o zi... când e limpede că e chiar acea zi despre care credeai că n-o să vină niciodată. Și dacă nu mai ții minte "Îngerașul" și "Tatăl nostru", învățate în copilărie, va trebui să înveți rugăciuni noi și să te duci la biserică mai des decât ai făcut-o până acum... E greu de crezut, dar acel spațiu va deveni cel mai important loc în care tu ești alături de copilul tău.

 
Mirela Retegan pe

YouTube

Arhivă

Gandurile Mirelei

Nu le permite oamenilor să-ți transforme calitățile în defecte

  Mă gândeam zilele trecute la faptul că eu, cu energia mea, sunt greu de dus. Sunt foarte puțini oameni care fac față ritmului meu, dinamicii din viața mea, numărului mare de idei și volumului de acțiuni.   Toți cei...

citeste mai mult  

Fiecare om își duce crucea

Este imaginea care s-a întipărit cel mai puternic în sufletul meu.   FIECARE OM ÎȘI DUCE CRUCEA. Crucea lui, pe drumul lui. Fiecare om are propria Golgotă.   Uneori, ne întâlnim cu oameni...

citeste mai mult  

Nu sta pe loc! Pentru nimeni. Nu murim în același timp

Merită să te oprești din ritmul tău, doar când ceilalți au cu adevărat nevoie. Povesteam zilele astea cu o prietenă, despre relațiile personale. Despre cât sunt de frumoase, provocatoare, enervante, incitante, înălțătoare,...

citeste mai mult  

O balerină și un inventator, doi tineri care la 20 de ani fac România mai frumoasă

  Iubesc viața la nebunie și îmi place să o trăiesc zi de zi la maximum. Alerg între avioane, săli de spectacole, strâng în brațe zeci de mii de copii și de părinți în fiecare an și...

citeste mai mult