Eu am avut grijă de Maya, 17 ani. 18, cu tot cu perioada în care am fost însărcinată. A fost grija mea. Nu am avut grijă de ea 24 de ore din 24. Uneori, au avut grijă mama, tata, tatăl ei, teacher Lili, Jeni, câte un prieten... uneori, alții au avut grijă ce mănâncă, unde doarme, ce face, cu ce se îmbracă... Dar ei au venit și au stat perioade determinate, după care și-au văzut, fiecare, de grijile lui.

Pentru mine, însă, ea a fost grija mea, 17 ani: zi de zi, 24 de ore din 24.

În toamna asta, Maya își ia viața în mâini! Chiar dacă știu că o să mă sune și o să se consulte cu mine pentru toate deciziile importante și pentru toate nimicurile, ea nu va mai fi grija mea. Ea o să fie grija ei! O să ia grija mea și o să plece cu ea, peste mări și peste țări.

Ce simt?

Emoții contradictorii! Ce o să fac eu, din toamnă?! Adică... din toamnă, o să pot face ce vreau eu?! Este minunat să trăiești, conștient, acest moment din viața de părinte. Să ajungi ziua în care copilul tău își ia viața în mâini și tu să știi că ți-ai făcut treaba bine și el va avea puterea să-și trăiască experiențele. De 17 ani, eu nu mi-am închis telefonul. Nici măcar o dată! Am sentimentul că, acum 17 ani, am închis într-o cutie niște obiceiuri și niște bucurii și le-am înlocuit cu altele.

Astăzi, deschid cutia și las libere trăiri și apucături puse bine la păstrare...

”Cum să te bucuri că-ți pleacă de acasă copilul?!”... m-a întrebat o prietenă. Mă bucur și nu sunt deloc ipocrită, încercând să mă prefac în mama – victimă, care trebuie să trăiască fără puiul ei.

Am crescut un copil întreg, e un om sănătos, responsabil, e o minune care știe exact ce vrea de la viața ei. Și, pentru că o iubesc cel mai mult pe lumea asta, am grijă să plece pe drumul ei, fără să-și facă griji pentru mine. Sunt tânără, sunt vie, sunt sănătoasă și cu o super poftă de viață! Mai vorbim, peste vreo 30 de ani, despre grijile ei pentru mine. Acum, vorbim despre bucurii! Ale ei, de copil mare și ale mele, de mamă tânără!