Ar trebui să-i spun asta copilului meu zilnic. Aşa aş vrea să încep fiecare zi: cu dimineţi în care-i spun cât de mult o iubesc şi că nimic din ce ar putea să facă nu o să mă îndepărteze vreodată de ea. Că voi rămâne mama ei până dincolo de timp şi spaţiu. Dar nu intotdeauna apuc să fac asta.

Nu ştiu de ce, în locul tuturor acestor cuvinte minunate pe care le simt, când deschid gura ies mai degrabă reproşuri, observaţii, comentarii acide. Cresc un copil curajos, un copil care are dreptul să spună ce crede, să-şi exprime sentimentele şi nemulţumirea şi care aş vrea din tot sufletul să nu se teamă. Şi nu se teme; de nimeni şi nimic. În afară de mine.

- Cum să-ţi fie frică de mine?am intrebat-o socata atunci cand mi-a spus ca sunt singura persoana de care se teme.

- Mama, ai uneori o privire de am senzaţia c-o să mă faci praf în secunda doi.

- Eu? Dar nu te-am lovit niciodată, urăsc violenţa şi n-am făcut niciodată educaţie cu băţul, cu pumnul sau cu palma. Te-am învăţat de mică să nu treci cu vederea când un adult loveşte un copil şi să anunţi Politia pentru că nu există niciun motiv pe lumea asta ca un om mare sa loveasca un copil. Cum să-ţi fie frică de mine? Cum să crezi că aş putea vreodată să-ţi fac ceva rău? am spus şocată.

Cu tonul cel mai sincer şi mai firesc din lumea, Maya mi-a adus cel mai simplu argument:

- Mama, tu nu-ţi vezi privirea aceea!