Cum poate o doamnă învățătoare să-i spună unei fetițe să plece din primul rând intr-o poză pentru că e cât un tanc și fetița să iasă cu totul din grup și să stea pe margine?! Și toate astea de față cu tatăl ei care asistă cu mâinile în sân, neputincios la scenă. Fără să intervină. Iar poza de final de serbare să se facă fără copila care are niște kilograme în plus. Dar, cu doamna care are o inimă în minus. Cum să-i spui așa ceva unui copil?? Chiar dacă îți ocupă două locuri din rândul din față. Chiar dacă îți strică imaginea ta de grup perfect, cu copiii perfect îmbrăcați în haine perfecte și care stau în pozițiile perfecte.

Cum să fii atât de crudă și să rănești atât de rău un copil cu vorbe care îi vor marca viața. Se vor chinui psihologii, ani întregi, să repare ce-ai stricat tu, într-un moment de neatenție, pentru o nenorocită de fotografie. I-ai fi putut spune cu blândețe: "Vino să stai lângă mine, aș vrea să ne ținem de mână în poza asta..." dacă îți stătea în ochi copila. O făceai să se simtă specială în timp ce tu îți asigurai estetica pozei de sfârșit de serbare. Să stai cocoțată pe rândul din spate și de-acolo să-i strigi unui copil din față, cu superioritatea adultului care deține dreptul de a decide, mi se pare lipsă de inspirație. Voi folosi cuvinte blânde. Cât pot de blânde. Atât pentru doamna aceasta care va rămâne în memoria copilei cu o pată pe trecut, cât și pentru tatăl care a asistat neputincios la scenă. Pe margine, cuminte, umil, supus în fața sistemului, docil în fața celor mai deștepți ca el, soldat exemplar în fața comenzilor date de locotenenții din formație. Măi tată de copil, când tu ai făcut copilul, Dumnezeu ți-a dat mai mult de-atât. Când ai intrat în armata părinților ai primit cele mai importante arme din lume: iubirea, empatia... Cum să stai cu mâinile în sân și să te uiți la copila ta umilită și pusă pe tușă de o doamnă neatentă la sufletul unui copil. Copila ta are probleme de greutate care ți se datorează și ție. Măcar pentru asta ar fi trebuit să îi iei apărarea și să intervii într-un fel sau altul. Să știe că nu e singură. Să vadă că tata îi ține spatele. Trebuia să o iei de mână și să o duci tu lângă doamna sau pe un rând pe care să poată sta fără să se simtă în plus. Să-i spui să stea jos, să-și găsească un loc potrivit pentru ea și pentru ceilalți.

TU, părintele, ești cel care trebuie să-i dai copilului tău încrederea că își merită locul. Cel mai bun pentru el. Cel mai potrivit în contextul în care se află. Dar nici un copil nu are locul pe margine. Marginea este doar pentru cei care n-au avut acasă părinți să-i învețe care le este locul. Și că toți, dar absolut toți oamenii au dreptul la un loc în formație. Dincolo de greșeala învățătoarei care trebuie penalizată, pasivitatea părintelui mi se pare cea mai gravă. Cu un părinte inspirat, cu un tată care să-i țină spatele, copila ar fi ieșit cu bine din această situație. Învățați-vă copiii că toți avem loc. Uitați proverbele părinților noștri. ”Capul plecat sabia nu-l taie”, pentru că intre timp noi am înteles ceva important : capul plecat rupe coloana în două și fără coloană stăm aplecați toată viața. Și toți se vor uita de sus la noi. Învățați-vă copiii că orice-ar spune ceilalți, orice-ar vrea restul lumii pentru ei, să nu uite de ceea ce își doresc singuri. Și dacă vrea să stea într-o fotografie în primul rând, fetița ta de 50 de kilograme poate să stea, dacă doamna nu e atât de deșteaptă și de inspirată să o facă să-și dorească ultimul rând. Un copil gras poate să strice estetica unei fotografii dar poate să fie atât de vesel și să aibă un zâmbet cât 10 slabi la un loc.

Energia unui copil nu are nicio legătură cu kilogramele. Iar sufletul nu face diferența. Pe el îl doare la fel de mult indiferent câte straturi de grăsime încearcă să-l protejeze de răutățile celor din afară. Nu aruncați cu vorbe și cu fapte în inimile copiilor. Vorbele grele nu se văd învinețite pe corp, se transformă în pietre care apasă pe suflet.