Viitorul sunā incert cu un trecut cu care nu te lauzi.

- Mama, ție ți-au plăcut băieții răi sau băieții cuminți?

Când îți cade câte o întrebare din asta, din senin, te nimerește fix în numele tatălui.

Mie mi-a fost mai ușor sā răspund întrebărilor alor mei. Când pune fiică-mea o astfel de întrebare e mai greu decât atunci când m-a prins tata fumând sau când am chiulit de la ore și a aflat mama. Si nu e greu doar de formulat răpunsul pentru ea. E greu să-mi pună cineva în față o oglindă și să mă oblige să mă gândesc la acest răspuns de care nu am avut nevoie până la venerabila vârstă. Și dintr-o dată toate discuțiile din gașca mea de prietene despre foștii din viețile noastre, discuții amuzante între noi, femeile mature și responsabile care privesc peste umăr la anii din urmă, mi se par glume care costā.

Degeaba le-aș spune fetelor pentru că nu m-ar înțelege. Ele încă au copiii mici, încă nu se lovesc de întrebări existențiale, încă sunt niște mame fericite in întrebările despre personajele de poveste și desenele animate.

Cand copilul ajunge la adolescență întrebările se mută de la desenele animate la filmele de groază. Cele din cinemateca proprie cu parinții si trecutul lor în rolurile principale. Când faci câte-o grozāvie, tânār și puternic fiind, nu te gândești nicio secundă că într-o zi copilul tău te va întreba despre asta.

Cum să-i spun copilului – o adolescentă care aș vrea să meargă la film numai cu băieți cuminți și devreme acasă, cum să-i spun că mie nu mi-au plăcut baieții buni. Cum să-i spun că le-am dat flit tuturor băieților care veneau disciplinar cu flori, cadouri, atenții, invitații conform protocolului bunelor maniere. Cum să-i spun că toți băieții cuminți pe care i-am cunoscut m-au plictisit in primele 5 minute ? Ca mamă de fată îți vine greu să recunoști că ție nu ți-au plăcut baieții răi ci chiar “tăticii” băieților răi. Și cum să-i spun cā vârsta nu m-a ajutat prea mult si mā simt mai degrabā atrasā de barbați probleme decât de bārbați soluții. Si iar am simțit că mi-a stors cineva o lamâie întreagă în paharul de cafea, și iar îți ascunzi emoțiile într-un nod care ți se oprește în gât și nu mai reușești să scoți decât onomatopeee.

N-ai vrea să o minți pentru că vrei să-ți spună la rândul ei adevārul. Nici nu poți să formulezi adevărul gol-goluț pentru că viitorul sună incert cu un trecut cu care nu ne laudăm prea tare.

O dai din colț in colț până când o dai de gard si acolo te oprești, te uiti in ochii copilului și cu mâna pe inima îi spui -“ puiul meu, trebuie să recunosc, n-am fost perfectă și din păcate sunt în continuare imperfectă chiar dacā acum șchiopātez mai mult la alte capitole.” Iar ea se uită la mine îngăduitoare si îmi spune – “bineeee mama”. Iar eu în expresia asta aud deja cum sună următoarea întrebare dificilă și mă gândesc cu groază ”oare câte cutii ale Pandorei o să mai deschidem”?A