Să-l îmbrac eu îmi consumă mai puțin timp și energie decât să aștept să se îmbrace singur.

Să-l hrănesc eu îmi dă siguranța că știu cât a mâncat și că nu se murdărește din cap până în picioare.

Să-i colorez desenul mă face să câștig timp.

Să-l duc la un loc de joacă îmi lasă mie spațiu să mai dau niște telefoane, să mai verific niște emaluri.

Să-l pedepsesc pare mai eficient decât să stau să-i explic unde e greșit în ce a făcut.

Să-i ofer e mai la îndemână decât să-l învăț să muncească pentru ce primește.

Să-l iau cu mine peste tot e mai în siguranță decât să-l las în grija altora sau să-l trimit în vacanțe și tabere cu profesorii.

Ne creștem copiii pentru noi sau pentru ei?

Încerc în fiecare zi să-mi ajut copilul să se descurce în viață. De când era foarte mică, am crescut-o pe Maya știind că într o zi o să meargă pe drumul ei. Am înțeles repede că noi părinții avem cu ei, copiii noștri, contracte pe durată nedeterminată. Și numai forța majoră ne poate afecta. Ori plecăm noi și atunci ei trebuie să se împace cu această plecare ori pleacă ei în viața lor și atunci trebuie să ne descurcăm noi cu ieșirea asta din scenă.

În oricare dintre situații copiii noștri sunt singurii oameni din lume pe care îi iubim și pentru care facem tot știind că într-o zi vor pleca. Sunt singurii pe care îi iubim necondiționat. Pe ei îi iubim știind că într-o zi vor pleca . Pe toți ceilalți îi iubim sperând ca o să rămână.