De fiecare dată când mă întorc în ţară, mă încearcă un sentiment de tristeţe. După fiecare experienţă trăită între oameni civilizaţi şi educaţi, revin acasă cu regretul că la noi copiii trăiesc încă în cea mai mare parte în mediocritate, că oamenii se străduiesc încă să pară şi nu să fie, că încă e mai important ce crede celălalt despre noi decât ceea ce simţim. Şi n-am cum să nu-mi amintesc că eu chiar am încercat niște lucruri. Aşa mică, şi tânără, şi naivă, chiar am crezut din toată fiinţa mea că pot să fac ceva şi să strâng în jurul meu oameni care iubesc ţara asta şi vor să trăiască fericiţi în ea împreună cu copiii lor. Din păcate, în felul acela nu am putut face prea mult. Dar ştiu sigur că am făcut tot ce am putut. Am făcut jurnalism în cel mai periculos sens al cuvântului. Fac parte din categoria jurnaliştilor care ştiu ce înseamnă să-ţi fie ameninţată viaţa şi să fie pusă în pericol siguranţa familiei tale. Fac parte dintre oamenii de presă care au fost treziţi în toiul nopţii de telefoane de ameninţare. Am simţit dalele reci ale unui culoar în care un domn semianalfabet, dar într-o funcţie de conducere, m-a înghesuit şi mi-a scuipat printre dinţi un “cine pi*da mă-tii eşti tu să-mi strici mie socotelile? “ Ani de zile am dat cu subsemnatul pentru tot felul de plângeri penale făcute de diverşi adversari care au crezut că mă vor speria şi voi accepta condiţiile lor de tăcere. Am trăit vremurile în care o corespondenţă la BBC declanşa un scandal politic şi zbura un preşedinte al Senatului. Aş fi putut să fac foarte mulţi bani. În jurul meu, directorii de media, oarecum omologii mei, şi-au construit averi imense. Atunci când mi s-a făcut propunerea concretă, m-am uitat în ochii impertinentului şi i-am spus că în ’89 eu eram în stradă şi nu-mi doresc decât să mă uit în ochii copilului meu şi să nu-mi fie ruşine cu ceea ce am reuşit să fac. Iar când un domn poliţist mi-a şoptit la ureche “vezi că vor să te aresteze, dacă nu pot să-ţi închidă gura“, am înţeles că nu vreau să fiu martir. Mi-a fost greu să accept că trebuie să renunţ, dar am făcut-o. Pentru mine, pentru copilul meu, pentru părinţii mei, pentru tot ce ce pot să fiu şi să fac. Am părăsit tot: casă, oraş, serviciu, prieteni. Am suferit ca un câine. Nu știu cum și din ce resurse am reușit. Am plâns săptămâni întregi, dar ştiam că e cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Glumeam întrebându-i pe apropiaţi “ştii cum arată pasărea phoenix? Uită-te la mine, eu sunt. Voi renaşte din propria-mi cenuşă.” Şi am găsit o altă cale de a face lucruri şi de a lăsa ceva în urmă. Am ieşit complet din zona de presa serioasă, de ştiri şi de investigaţie, am lăsat publicul de știri și reportaje de la radio şi am ales o altă scenă. Una de pe care mă uit direct în ochii părinţilor care stau în faţa mea şi care vor o Românie mai bună şi mai frumoasă pentru copiii lor. N-am abandonat. N-am renunţat să cred că, dincolo de luptele politice, putem fiecare dintre noi să lăsăm în urma noastra un loc mai bun, mai frumos, un copil mai curajos şi mai educat. Iubesc pământul ăsta care mi-a dat atâtea bucurii. Cred din toată fiinţa mea că, dacă fiecare dintre noi ar face tot ceea ce poate, acolo unde se află, la casa lui, în familia lui, la serviciul lui, am simţi-o cu toţii. Învăţ în fiecare zi să mă uit mai atent la ceilalţi şi să las în urma întâlnirii noatre o stare mai bună. Nu-mi iese tot timpul, dar nu renunţ. Între jurnalismul prin care scoateam la lumină lucruri mai puţin plăcute şi zâmbetele desenate pe chipurile părinţilor gata să le facă celor mici viaţa mai frumoasă, alegerea mea a fost simplă. Iartă-mă, copile, că n-am putut mai mult!

editorial publicat pe catchy.ro