Există viațā dupā examen.

Îmi sunā încā în cap această propoziție. Am auzit-o acum aproape un an, când am asistat la o festivitate la Colegiul Avenor, școala unde învață copilul meu. Replica a spus-o doamna Dana Papadima, directorul școlii și unul dintre cei mai respectați profesori din România. Mi-au țâșnit lacrimile de bucurie să aud un dascăl, chiar director de școală, cā vede așa viața. Doamna Papadima conduce o școală privatā. Dar, ar putea liniștită să țină în mână sistemul de stat și sā-l pună într-un cadru sănătos.

Mi-a plăcut mesajul și mi-a rămas întipărit în memorie. Zilele trecute i-am găsit și utilitatea. Vorbind cu o prietenă, o mamă minunată, Gabriela, despre fetele noastre aflate în pragul examenului de capacitate m-am luminat. Ca părinte e o decizie foarte grea să-i spui copilului tău că de fapt examenul “acela” e doar un examen și cā viața lui nu depinde de el. Dar, eu pot să-mi asum acest risc și să o ghidez pe Maya să-și măsoare puterile după mintea și sufletul ei, nu după regulile impuse de societate.

Nu știu cum să-i spun copilului meu că examenele cele mai importante ar trebui să le dăm în fața sufletului nostru și nu în fața oamenilor chiar dacă le spunem învățători, profesori, examinatori, șefi, manageri. E greu să-i spui copilului tău că nu contează chiar deloc numele liceului în care intră, ci contează copiii care îi vor fi colegi si care vin cu o anumită energie, cu un anumit bagaj emoțional în clasă și cu o anumitā educație de-acasā și mai contează foarte tare cine sunt oamenii pe care o să-i întâlnească în fiecare zi la catedră.

Drept urmare, am rugat-o pe Maya să nu-și pună neapărat obiective care poartă nume de oameni: Caragiale, Coșbuc, Lazăr, Mihai, Xenopol, Neculce….

Nu contează că eu am terminat la Ady Sincai. Nici măcar nu se mai numește așa liceul absolvit de mine. I-am propus să-și pună target rezultatul pe care o să-l obțină la examen. Dacă ea își propune să facă cel mai bun punctaj din tot ce a făcut până acum și punctajul acela reflectă munca ei din acest an, eu voi fi fericită.

Vreau un copil care să se evalueze corect. Care să nu renunțe la lucrurile ce o fac fericită numai pentru că intră într-un anumit liceu cu nume celebru. Poate că intră la o școală cu medie mare și găsește acolo cele mai mari tentații pe care eu nu mi le doresc în viața ei. Poate media ei o va duce la un liceu de nivel mediu în care copiii sunt sănătoși din punct de vedere emoțional, echilibrați, crescuți în afecțiunea și atenția părinților și va rezona cu ei mult mai bine.

Nu cred că un examen este definitoriu pentru viitorul unui copil. Cred că mai bine de jumătate din programa școlară nu te pregătește nici pentru carieră nici pentru viață, ci doar acoperă niște locuri de muncă ale unor oameni, din păcate mulți dintre ei prea puțin pedagogi. Câți părinți au curajul să le spună copiilor lor că nu trebuie să ia cea mai mare notă din clasa, din școală, din cartier, oraș sau țară. Eu aș vrea să-i spun că m-aș bucura să ia cea mai mare notă din toate notele pe care le-a luat ea până atunci. Ăsta să fie cântarul care la sfârșitul acestui examen o va face câștigatoare sau nu.

Eu nu am luat totate examenele pe care le-am susținut. Ba chiar am picat de câteva ori rău de tot. Examene care pentru alții pot părea decisive, eu le-am ratat. Am fost sub linie la examenul de admitere în liceu. Am dat admitere la Cluj la Pedagogic. Eram 700 pe 20 de locuri. Nu am fost printre cei 20. Iar repartiția m-a trimis la Dej la ultimul liceu din oraș, liceul Agricol profil mecanică. Ultimul, ultimul, ultimul liceu adică tot ce putea fi mai rău. Sigur că eram copii foarte buni respinși cu medii mari de la licee foarte bune si cu locuri putine dar nu eram vârfuri. În vremurile acelea aveam câteva variante să facem o meserie: sanitar, pedagogic, economic…și cam atât.

La treaptă m-am străduit foarte,foarte,foarte tare și am intrat pe cele 40 de locuri de la filologie după care am stat 3 luni prin spitale, urmând să descopere doctorii de la ce făceam crize de spasmofilie. Într-un târziu, după ce am ajuns de câteva ori la urgență la un pas de moarte au acceptat că alergiile mele nu erau declanșate nici de lapte, nici de ouă, nici de zahăr ci de emoții. Orice bucurie sau tristețe care îmi aduceau în corp mai multă adrenalină, îmi făceau atât de mult rău că puteam ajunge la urgență cu față umflată și la un pas de asfixiere.

Pasiunea mea pentru radio și zona de teatru, cinematografie, muzică s-a manifestat din primii ani din copilărie. Eram fascinată de paradele care se organizau pe stadioane, mergeam la toate spectacolele care aveau brigăzi artistice…. Am văzut toate filmele românești și știam replici din spectacolele de teatru radiofonic și pentru adulți și pentru copii. Mă trezeam la 5 dimineața să-l aud pe Paul Grigoriu pentru că îmi plăceau enorm vocea și energia lui. O știu pe Anca Florea cu fiecare inflexiune a vocii.

Lumea asta îmi plăcea cel mai mult din tot ce se întâmpla în jurul meu și din asta trăiesc fără să fi făcut măcar o oră de curs în care să mă invețe cineva ce să fac. Nu mi-a spus nimeni că ceea ce am eu de făcut o să fac oricum și că trebuie să învăț cum să cresc sā-mi descopăr lucrurile pe care le fac din toată inima și să mă dezvolt, nu cum să învăț să-i mulțumesc pe ceilalți.

Au pus atâta presiune pe mine până când m-am îmbolnăvit, disperată să merg pe drumul pe care mi-l arătau ei fără să pot să mā gândesc la faptul că eu am drumul meu. M-a costat mult prea mult să repar ceea ce s-a stricat în echilibrul meu din cauza acestor presiuni. Și-am înțeles că un examen nu-ți asigură viața, dar poate să ți-o incurce.