Mă uitam la femeia tânără, de lângă mine. Timp de aproape patru ore a fost conectată 100% la copilul ei. I-a dat toată energia și l-a ajutat în legătură cu toate nevoile lui: l-a hrănit, l-a schimbat, l-a plimbat, l-a adormit, i-a citit, i-a cantat, iar l-a schimbat, l-a distrat, l-a ținut în brațe și l-a mângâiat. M-am uitat în stânga mea, la o domnișoară, astăzi majoră, care stătea pe scaunul ei, cu căștile pe urechi, urmărind un serial pe Netflix. N-am putut să-mi opresc gândul: “Doamne, cât mai are femeia din stânga mea, până când va ajunge aici?“

Nu-mi venea să cred că și eu am fost, la un moment dat, mamă cu copil atât de mic și cu atât de multe nevoi...

De unde își iau mamele puterea?
De unde își iau mamele răbdarea?

Ce se întâmplă acolo, în inima noastră, când devenim mame și reușim să facem toate lucrurile acelea, extrem de banale, dar, pentru copiii noștri, extraordinare?

La 18 ani distanță, nu-mi vine să cred că am fost acolo. Și nu-mi vine să cred că am reușit să mă descurc.

Ni s-a părut normal ca mamele noastre să facă tot ce au făcut pentru noi. Ni se pare normal ca, la rândul nostru, să facem tot ce facem pentru copiii noștri.

Și totuși, în mintea mea rămâne întrebarea: de unde își iau mamele puterea?

Eu le-aș ridica o statuie. Așa cum există statui pentru soldații care au luptat și au murit, statui pentru regi și pentru scriitori, ar trebui să existe o statuie a mamei, pentru forța și puterea de a se dedica unei cauze, pe cât de simplă, pe atât de importantă: de a îngriji și a crește oameni.

Dați-mi voie să mă declar fascinată de această menire, umilă în fața celor care au reușit să facă asta de mai multe ori, cu mulți copii și impresionată profund de cele care cresc copii concepuți de alții și să vă spun că eu voi face tot ce pot, ca să le dau puțin ajutor în misiunea lor.

O mamă nu e o femeie care crește un copil, o mamă este un izvor de putere și bunătate.

Când alegi să fii mamă, în adevăratul sens al cuvântului, alegi să fii bună.