Nu stiu la ce se referea Arhimede cand spunea “dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna lumea”. Stiu sigur ca am fost crescuta sa ma sprijin: pe familie, pe serviciu, pe barbat, pe cine-oi nimeri la indemana.

Si ciclic m-am trezit in aer pentru ca imi disparea “punctul de sprijin”.

Cine mi-a luat Punctul de sprijin? A fost o intrebare cu care m-am luat la tranta multi ani. Am identificat tot felul de hoti de puncte de sprijin. Am invatat sa merg mai departe dupa fiecare “talharie”( ca punctele de spijin nu dispar in varful picioarelor :) ). Ultima oara cand am ramas in aer a fost cel mai greu.

“O sa fie simplu, o sa treaca repede, o sa mergi mai departe pentru ca tu esti puternica si poti muta si muntii din loc” – asta imi spuneau prietenii.

“Trebuie sa fii puternica si a mergi mai departe pentru ca ai un copil de crescut” – mi-a zis Maya.

“Nu merita sa te necajesti, lasa ca poate e mai bine asa, sigur Dumnezeu are alte planuri cu tine” – mi-a spus familia.

Dar n-a fost asa.

Daca ar fi trebuit sa inghit bradul ac dupa ac, mi-ar fi fost mult mai usor sa trec peste primul Craciun pe care l-am petrecut dupa despartire. Daca as fi putut sa arunc telefonul cu toate mesajele de “fie ca lumina…” si “Paste fericit alaturi de cei dragi”, ar fi fost mult mai usor sa trec peste primul Paste de dupa despartire. Daca ar fi fost sa fac un eveniment cu 5.000 de copii m-as fi simtit mult mai relaxata decat am fost la prima petrecere de ziua ei, dupa despartirea noastra.

Daca as fi putut sa dispar din peisaj vreo 4 ani, as fi scutit niste nopti nedormite si as fi avut multe riduri in minus. Cam atat a durat sa ma obisnuiesc, sa accept si sa merg mai departe. 4 ani in care, daca ne intalneam toti 3 (pentru ca evitam sa ne vedem in doi), simteam nevoia sa ne indreptam coloana si sa ne reglam respiratia dupa 5 minute. 4 ani mi-au trebuit sa-l iert, 5 ani sa ma iert pe mine si 7 ani sa accept un alt barbat in viata noastra (pentru ca in viata mea era simplu de gasit). Atat mi-a luat. Asa m-am priceput eu sa gestionez lucrurile.

Punctul meu de sprijin disparuse. Mutasem si muntii din loc pentru ca aveam vreme sa ma ocup de ei. Pentru ca familia mea era asezata pe un fagas, pentru ca nu trebuia sa facem niciun plan, era de la sine inteles ca noi curgem impreuna cu raul. Si intr-o zi raul a secat, iar eu m-am trezit zbatandu-ma ca un peste pe uscat. Cineva imi luase apa. Sau cel putin asa credeam. Aveam un singur punct de sprijin, iar acela nu era el. Ma sprijineam pe ceea ce credeam ca suntem NOI, impreuna. Punctul meu de sprijin era toata valiza de asteptari pe care le aveam de la el, de la mine si, mai ales, de la noi impreuna. Iar cand “impreuna” a disparut, m-am trezit in aer.

Am incercat sa ma sprijin pe prieteni, dar, desi au aratat toata disponibilitatea, am inteles ca fiecare are viata lui, cu punctele ei de sprijin. As fi vrut sa ma sprijin pe parintii mei, dar ma temeam ca ii impovarez prea tare. Pentru o clipa m-am gandit sa caut punctul de sprijin in Maya. N-am facut-o pentru ca mi se parea ca nu e drept sa ma agat de ea ca sa merg mai departe. Mi se parea ca riscam sa ma ridic eu si sa coboare ea. Si am inceput sa caut punctul de sprijin in munca. M-am transformat intr-o masina cu motoarele turate la maximum, care fie se trezea la 3 dimineata, fie se culca la ora aceea. Important era sa stau cat mai putin cu mine. Incet, incet am invatat sa ma sprijin pe mine. Si din cand in cand ma uit spre cer si spun MULTUMESC.

Incerc sa-mi invat copilul sa gaseasca in el punctul de sprijin. Si in credinta. As vrea pentru ea sa zboare nu sa ramana in aer.