Primesc tot felul de mesaje, cu diverse cereri de la oamenii care mă urmăresc. De la campanii sociale, până la întrebări legate de gestionarea necunoscutelor divorțului, a kilogramelor, a timpului petrecut cu copiii, a relației cu mama vitregă...

Dar astăzi e altceva. Astăzi am găsit un mesaj la care mă gândesc de câteva ore: o mamă mă roagă să o ajut să-i scrie o scrisoare de bun rămas fetiței ei.

Mama din mesajul meu știe că zilele ei sunt numărate. Știe mai bine decât știm, probabil, mulți dintre noi. Deși ea crede în minuni, preferă ca absența lor să nu o ia prin surprindere. Mama din mesajul meu ar vrea să-i spună copilului ei, într-o scrisoare, tot ceea ce n-o să-i mai poată spune... Mama din mesajul meu ar vrea să-i lase copilului ei, pe o bucată de hârtie, cele mai importante sfaturi pe care o mamă ar trebui să i le dea într-o viață. O viață!

De unde poți începe o astfel de scrisoare? Cum?! Cum aș putea să cuprind, în câteva rânduri sau în câteva pagini, tot ceea ce mama nu va mai putea cuprinde, niciodată, cu brațele ei? Cum aș putea să înghesui în niște cuvinte toate mângâierile pe care copila ei n-o să le mai simtă?

Când te trezești dimineața cu un astfel de mesaj, te trezești încă o dată... Gândindu-mă la cererea mamei, realizez că această mamă poate fi oricare dintre noi și că o astfel de scrisoare ar trebui să existe, ascunsă într-o cutie, în fiecare casă în care o mamă știe că nu e nemuritoare și că, în urma ei, vor rămâne doar amintirile.
Scriind această scrisoare ne vom vindeca de toate fricile, vom renunța la toate așteptările pentru care punem presiune pe copiii noștri.

Ce vrea o mamă de la copilul ei? Să fie fericit!

Într-o astfel de scrisoare nu e loc de note, calificative, rezultate la examene, profesii, case, mașini, poziții sociale...

Niciodată nu o să-i spunem copilului, într-o scrisoare de adio, că vrem să fie primul din clasă sau să se facă avocat... N-o să-i scriem copilului să nu uite să-și facă ordine în cameră și nici n-o să-i lăsăm cu limbă de moarte cu cine să se împrietenească și pe cine să nu mai accepte în viața lui.

Când te trezești dimineața cu o astfel de cerere, îți trece prin fața ochilor toată experiența ta de mamă. Sau de tată.

Cum o să scriu scrisoarea? Cum o puteți scrie voi? E greu și dacă îți imaginezi doar, dar gândiți-vă ce ați fi vrut să citiți într-o astfel de situație. Ce ați fi vrut să vă spună părinții voștri într-o ultimă scrisoare? Care sunt lucrurile pe care ați vrea să le țină minte toată viața copiii voștri, ca fiind "învățături de la ai mei"? O astfel de scrisoare ar trebui să fie asemenea unui templu, la care copilul să revină de fiecare dată când are îndoieli. O astfel de scrisoare trebuie să înlocuiască "o sun pe mama!", în fiecare situație în care nu știe ce să facă, de fiecare dată când are nevoie să audă "te iubesc, ești unică, meriți tot ce poate fi mai bun, te poți baza pe mine". Scrisoarea asta, prin însăși existența ei, are misiunea de a transmite "sunt acolo, pe umărul tău drept, până când ne vom reîntâlni"!

Nu știu cum se încheie... De fapt, nici nu știu dacă scrisorile de felul ăsta se încheie sau dacă spațiul rămas nu e, de fapt, un pod peste timp. Un pod pe care copilul poate face, din când în când, echilibristică... Întinde mâna dreaptă și simte parfumul mamei, apoi simte cum mama, de dincolo de nori, îi prinde degetul mic și îl ține în echilibru. Toată viața.