Să-ți ceri iertare pentru că ai greșit, într-o problemă ce privește copilul, e ceva nou. E un obicei pe care nu l-am moștenit de la părinții noștri și pe care, noi, părinții acestei generații, trebuie să-l deprindem.
“ - O cerți vreodată pe Maya?” asta m-a întrebat, zilele trecute, o doamnă pe care o iubesc mult.

“ - Oioioioooooo, din păcate, da! Și, tot din păcate, nu întotdeauna am dreptate.”

Mi-am amintit cum m-am declanșat ultima oară, din nimic... Și, fără să mă pot controla, am făcut din țânțar, armăsar! Am exagerat, într-un mod complet nepotrivit.
“ - De ce nu reacționezi când te cert?” o întreb pe Maya care, atunci când eu scot flăcări pe nas și pe urechi, spune doar: “Da mama, bine mama...” ceea ce, evident, mă scoate și mai tare din minți!

“ - Nu-ți răspund nimic, pentru că te iubesc prea mult și prea tare! Dacă ți-aș spune ce simt și cred, în momentele acelea, ar fi neadevărat și foarte urât. Și te-aș jigni, te-aș răni. Și atunci, prefer să tac, decât să regret.”

M-am simțit atât de prost pentru aceste ieșiri, care au legătură doar cu incapacitatea mea de a-mi gestiona furia... Nu am știut cum să-mi cer iertare altfel, așa că, în mijlocul turneului, am urcat într-o mașină și am condus câteva sute de kilometri, doar ca să dorm cu ea în brațe, câteva ore.
Am plâns și am râs împreună, am dormit îmbrățișate și am găsit puterea de a-i spune toate lucrurile minunate pe care le cred despre ea.

“ - Ce faci, părinte Necula, atunci când un om îți mărturisește la spovedanie că și-a bătut copilul?”
“ – Nu-l mărturisesc și îl trimit acasă, să se împace cu el.”

Așa am făcut și eu. M-am dus acasă, să mă împac cu copilul. Nu am bătut-o niciodată, iar conștiința mea a ținut loc, mereu, și preotului, și spovedaniei.
Să te ierți pe tine e cel mai greu, în astfel de situații. Și pentru asta, primul pas e să obții iertarea lui, a copilului.
Indiferent ce vârstă are copilul, părintele care a greșit trebuie să ceară iertare. Și, apoi, să se ierte și să mergă mai departe, cu iubire și acceptare. Necondiționate!