Mă întreabă oamenii, pe bună dreptate, dacă mai putem. Dacă ne mai suportăm. Dacă nu ne vine, după trei săptămâni de stat împreună, să ne urcăm pe pereți. Recunosc, am trăit pentru prima oară în viață (exceptând vacanțele, unde ne și plimbam și făceam tot felul de lucruri) mai mult de două zile legate, în care am stat nas în nas, fără să interacționăm cu nimeni altcineva, fără să mergem undeva, fără niciun fel de scăpare din afară, care să vină pe ușa de la intrare. Mi-a fost groază când am realizat ce mă așteaptă, mi-am asumat autoizolarea, chiar dacă eram conștientă că n-o să fie ușor. Ei bine, sunt mai surprinsă decât oricine să descopăr că am trăit împreună cele mai frumoase zile din viața noastră!

Dacă aș fi fost pusă să-mi doresc un mod în care să o descopăr pe Maya și să construim împreună cea mai curată relație posibilă dintre mamă și fiică, n-aș fi știut să cer asta. Nu mi-ar fi trecut prin cap că, închizându-ne în casă, vom reuși să petrecem împreună trei săptămâni fără să ne plictisim, fără să ne scoatem ochii, fără să ne urcăm să pereți, fără să trântim ușile rămânând fiecare izolată în camera ei, fără să ne certăm pentru lucruri serioase sau nimicuri, fără să mă frustrez și să mă enervez.

Cum am reușit să fac asta? De fapt, cum am reușit să facem asta, pentru că e ceva ce am făcut împreună?!

În primul rând, am vorbit despre situație și am înțeles amândouă că urmează o perioadă în care fiecare dintre noi trebuie să iasă din zona de confort și să facă mici pași spre cealaltă. Păcatul meu era cel de a pune presiune permanentă asupra ei, obișnuință moștenită de la maică mea, aceea de a nu sta, de a face în permanență ceva. Spre deosebire de mama, eu mi-am propus să nu-i mai cer Mayei să fie ca mine, să facă ce fac eu, cât fac eu, cum fac eu, când fac eu. Maya și-a propus să iasă din zona ei de confort, în care face numai ce vrea ea, când vrea ea... și să facă unele lucruri și pentru că trebuie. În fiecare dimineață mă trezeam propunându-mi să mă abțin, să nu-i cer nimic. Pentru mine, asta fost cea mai grea încercare, să mă abțin din a-i cere să facă lucrurile importante pentru mine: ordine în cameră, curat în baie, să spele vasele, să-și facă patul, să-și pună hainele în dulap, să-și aranjeze cărțile în bibliotecă, să șteargă praful, să se culce devreme, să se trezească la timp, să nu mai stea "pe" tutoriale, să vorbească mai puțin cu prietenii...

În fiecare dimineață mă trezeam concentrându-mă asupra propriei persoane, gândindu-mă că ea n-are nicio vină că mie îmi place să fac mereu ceva. În viața mea nu există pauze! Și când sunt într-o pauză, spre exemplu, dacă vorbesc la telefon, mă uit la ceva sau îmi fac pașii... Eu muncesc la ceva, iar în pauză mă apuc de altceva. Schimb munca în permanență. Știu, e complicat, dar așa sunt construită. Până să trăim în contextul creat de coronavirus, de fiecare dată când venea Maya acasă, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, sfârșeam, invariabil, într-o ceartă generată de acest conflict al raportului timp/activități.

De data asta, am stabilit câteva lucruri împreună. Ne-am trasat teritoriul, fiecare cu bucățica ei, și am hotărât împreună care sunt acele lucruri care ne implică pe amândouă și ce trebuie să facem ca să ne fie traiul frumos și simplu. Am stabilit că dacă una gătește, cealaltă spală vasele, că ordinea în casă o vom face pe rând, că fiecare își organizează timpul pentru mișcare, suflet, minte, recreere și că week-end-urile sunt libere, fiecare poate face ce vrea.

Asta ne-a salvat, pentru că ne-am asumat un program și o serie de activități, de luni până vineri, iar sambăta și duminica, fiecare a putut să-și organizeze timpul fără să simtă niciun pic de presiune din partea celeilalte. Ba, mai mult, am reușit să ne surprindem făcând lucruri neașteptate una pentru cealaltă.

Am fost atât de prinsă cu treburi comune și activități separate încât, după trei săptămâni, noi nu am reușit să jucăm rummy într-o seară. De fapt, încă n-am reușit să ne uităm la toate filmele pe care am vrea să le vedem, încă n-am reușit terminăm toate poveștile pe care vrem să ni le povestim, încă n-am apucat să vorbim cu toți oamenii pe care îi iubim și pe care vrem să îi știm în siguranță.

Compromisul nostru, în sensul cel mai frumos al cuvântului, câțiva pași ai mei spre ea și câțiva pași ai ei spre mine, ne-a adus în zona aceea de mijloc, în care ne întâlnim și facem, de bunăvoie, diverse lucruri care ne fac frumoasă viața împreună. La relația noastră am muncit în trei săptămâni de izolare, cum n-am mai muncit la nimic altceva. Nu ne-am propus asta, s-a întâmplat de la sine, dar mărturisesc că n-aș fi știut să cer să fim închise în casă timp de trei săptămâni, dintr-un motiv care să nu ne dea voie să sărim gardul, la propriu, și să ne oblige să găsim limbajul iubirii, în care să ne înțelegem una pe cealaltă.

Uneori, într-o “închisoare”, poți evolua mai mult decât în cea mai lungă călătorie. Închiși în pătrățica noastră, suntem obligați să călătorim în noi, să vizităm cele mai întunecate unghere, să deschidem uși ferecate de mulți ani în interiorul nostru. Avem timp să ne plângem pierderile pentru care n-am avut timp să suferim, avem vreme să ne vindecăm toate rănile și să ne bucurăm de toate nimicurile.

Vă doresc, din toată inima, să faceți un efort și să ieșiți din această perioadă de carantină mai înalți, mai frumoși, mai asumați și mai fericiți! Suntem închiși în case, dar suntem norocoși să avem timpul pe care nu l-am avut niciodată, nu în relațiile cu cei mai importanți oameni din viața noastră.