Emoțiile își cer drepturile.

Când una vine mai în față, celelalte se retrag și o lasă să-și facă numărul. Apoi, când ți-e lumea mai dragă sau mai grea, ies celelalte de prin tot felul de cotloane ale sufletului și își cer drepturile.

Emoțiile nu dispar. Când simți bucurie, când fericirea pune stăpânire pe viața ta, când trăiești un om, o întâmplare, o poveste lapte și miere - cu cerul pictat în culorile celui mai frumos apus - paf!, de nicăieri se întâmplă ceva și toată starea se schimbă.

Tristețea a stat ce a stat cuminte, spectator la spectacolul fericirii. Da' cât să stea? Vrea și ea să fie băgată în seamă. Și, atunci, are grijă să aducă niște nori și o ploicică, atât cât să aibă un tobogan pe care să coboare până în mijlocul întâmplării fericite.

- Am venit! Mă vedeți? Mă simțiți? Mă trăiți? Ce, ați crezut că fericirea durează până la capăt? V-ați plictisi fără mine... Într-o zi vi s-ar lua pur și simplu de atâta lapte și miere.

Același lucru se întâmplă și cu furia. Stă cât stă în spatele calmității și, când crezi că nimic nu poate să strice pacea, vine declarația de război care pune relația, în cel mai rapid mod, în stare de urgență.

Și emoțiile pozitive fac la fel. Când cele negative sunt pe scenă, le lasă să-și facă numărul și, fix când crezi că nimeni si nimic nu te mai scoate de acolo, te trezești cu o bucurie, cu un armistițiu de pace.

Dacă înțelegem asta, le lăsăm să vină, să se manifeste și le privim (dacă apucăm) cum se retrag, înlocuite de altele. La unii oameni, schimbările astea se fac atât de brusc, că ei devin de neînțeles. La alții, durează ceva mai mult și parcă au timp de pregătire.

Emoțiile sunt cea mai importantă caracteristică a noastră, a oamenilor. Comunicăm prin emoții, respirăm emoții, creștem datorită lor.

Cultivați emoțiile ca pe flori!

Puneți-le apă și vorbiți-le frumos. Fiecare are farmecul ei pentru un timp. Și, dacă avem grijă de ele ca de flori, n-au loc să crească buruienile.