Îi pedepsim pe oamenii pe care îi iubim pentru tot felul de lucruri de care nu sunt vinovați.
Îi pedepsim pentru oboseala noastră, îi pedepsim pentru așteptările noastre, pentru că nu ne-au citit gândurile, nu ne-au intuit dorințele. Îi pedepsim pentru că nu văd ce-i în inima noastră și nici nu pot să ne citească în creier.
Îi pedepsim pentru ceea ce sunt ei și-i pedepsim și pentru ceea ce nu sunt.
Îi pedepsim pentru ce ne dau și pentru ce ne iau, îi pedepsim când pleacă, dar și când stau prea mult. Îi pedepsim în cele mai diverse moduri. Dar, cel mai des, îi pedepsim în tăcere.
Tragem obloanele, închidem toate ușile - și nimeni și nimic nu mai pătrunde dincolo de ziduri. Niciun gând de-al nostru nu trece dincolo. Dar nici gândurile lor nu mai ajung la noi. Și, atunci, îi pedepsim pentru că nu știm ce fac, ce cred, ce vor, dacă le pasă sau dacă sunt indiferenți. Cu cât îi iubim mai mult, cu atât îi pedepsim mai tare.
Cum ar fi relațiile dacă, în loc să tăcem, am vorbi, în loc să pedepsim, am recunoaște că ne-a durut și am cere atenție, dacă, în loc să ne ascundem în spatele zidurilor, ne-am pierde în brațele celor care ne iubesc?

Amintiți-vă că nu îi urâți și încercați să nu-i pedepsiți pe cei pe care, de fapt, îi iubiți!