Cred că așa arată centrifuga lui Dumnezeu. Am avut pentru prima oară senzația că o mână nevăzută se întinde peste zgârie-nori, ia oamenii dintre blocuri și îi aruncă pe 5th Avenue, pe Broadway sau pe 7th Avenue. Și acolo viața îi învârte, îi răsucește, îi spală, îi clătește, îi stoarce și oamenii ies brusc din centrifuga asta invizibilă și apar direct în mijlocul străzii cu cafeaua în mână și indiferent de hainele cu care sunt îmbrăcați au pe față expresia: "Thanks God! O nouă zi! Wow! Ia să vedem de unde o apucăm și cum luăm din ea fiecare picătură de viață." Am sentimentul că oamenii ăștia trăiesc fiecare zi cu bucuria unei zile noi. Indiferent dacă sunt în echipament de sport ori în costume scumpe cu poșete de mii de euro sau pungi de plastic, stau cu spatele drept și se uită în față. Cred că te obligă toate clădirile înalte să-ți corelezi atitudinea cu ele. Deși par copleșitori ,zgârie-norii te fac să-ți îndrepți spatele, nu te cocoșează. Tendința e în sus și înainte nu aplecat și întins la pământ. Am senzația că sunt crescuți în spiritul ăsta și de la cei mai simpli oameni până la cei cu vise și planuri mărețe, atitudinea le dă altitudinea. În câteva zile am văzut mult mai mult decât mi-am propus și asta datorită prietenilor mei care m-au ghidat și mi-au arătat locurile lor preferate. Chiar dacă sunt cozi imense peste tot ne-am mișcat rapid. Parcă se evapora aglomerația.Cred că 10 zile sunt perfecte pentru a vedea cât mai mult. În prima zi am plecat de dimineață direct în Times Square. Fascinată de zgârie nori, de freamătul străzii și de energia locului nu-mi venea să cred că trec fix pe lângă locurile pe care le știam atât de bine din filme. Radio City, Studioul Good Morning America, Biblioteca Națională. Empire State Building. Da, am urcat cu liftul acela cu care urca de obicei ea în timp ce el cobora cu celălalt și așa filmul în care se întâmpla asta mai continua o jumătate de oră.Am ajuns sus pe terasă, m-am uitat prin binoclu la împrejurimi și chiar dacă bătea vântul și ploua am profitat de faptul că, în sfârșit, ajunsesem acolo. Emoția de pe chipul copilului meu care visa la această zi nu poate fi comparată cu nimic. Prima cafea din NY am băut-o pe stradă. Așa cum beau ei cafelele. De afară toate Starbucks-urile par imense, înăuntru însă e doar o tejghea în spatele căreia ți se prepară cafeaua cu care tu ieși în stradă. Când m-am apropiat de fântâna construită pe locul unde au fost Turnurile Gemene mi-au dat lacrimile instant. Iar fântâna e concepută, vorba prietenei Dona, ca un gol în stomac. Asta și simți. Nici nu-ți vine să respiri. Până să ajungem la Walt Trade Center i-am povestit Mayei cum am simțit și trăit eu ziua de 11septembrie. "Mai spune-mi" a fost lait motivul ei. Am intrat în muzeul dedicat celor 3000 de victime ale atentatului din 11 septembrie. Există un spațiu și un moment dedicat tuturor, inclusiv celor neidentificați. Pentru ei s-a construit un perete cu imaginea cerului din ziua aceea, iar în spatele zidului pe care sunt picturile se află rămășitele lor. După 2 ore, eu am simțit nevoia de aer. Maya a rămas în muzeu împreună cu Dora, sora prietenei mele. Mie îmi ajunsese. Este singurul muzeu în care găsești istoria trăită de tine. Nu există niciun motiv pe lumea asta ca niște oameni să facă atât de mult rău altor semeni de-ai lor. E suficient să asculți două mesaje transmise de cei care nu au mai apucat să-și vadă niciodată familiile și să privești pereții pe care se află chipurile acelor oameni ca să poți înțelege că suntem la mâna hazardului. Să revenim pe stradă. Acolo se trăiește viața din New York. Cu oameni - spectacol. E suficient să stai la un colț de stradă câteva ore și să te uiți la cei care trec prin fața ta. O să ai sentimentul că ești la Discovery și că rulează în fața ochilor tăi un film. În orice moment se pot monta camere și se poate da: "Acțiune! Motor!" De la simple apariții până la relații între diverși parteneri, vezi de toate. E cea mai mare diversitate din tot ce am trăit până acum. De la genul de femei care prezintă lenjeria Victoria's Secret, înalte și slabe, până la negresele cu fund mare și sâni imenși. De la bărbații gen Robert Redford, cu cămașa albastră băgată în pantalonii casual și încălțați cu pantofi de piele fără șosete, pieptănați și ușor grizonați, până la tânărul corporatist cu cămașă, cravată, rucsac în spate și căști Bit pe urechi și până la alergătorii echipați sport. Poți să găsești în același local, la micul dejun, tinerele fancy la aceeași masă cu fetele în pantofi de alergat ce își calculează fiecare calorie mâncată. Nu apuci să te simți în vreun fel pentru că în secunda doi apare cineva mai bun, mai frumos, mai bine îmbrăcat ca tine sau, dimpotrivă, cineva muuult mai rău decât ai fost vreodată în viața ta. În niciun alt oraș din lume nu am simțit, timp de o săptămână, stomacul în gât de emoții și ochii gata să lăcrimeze de vreo trăire specială. Am fost în gardă în fiecare moment, pregătită să mă las surprinsă. Iar seara, întinsă pe patul extrem de comod, aveam senzația că mi-am dat reset la tot ce trăisem până atunci și că pot spune: mâine e prima zi din restul vieții mele. La “MoMa” am avut bucuria să văd două picturi Gustav Klimt și colecția Brâncuși dar și zone de artă modernă din care, spre disperarea Mayei, eu nu am înțeles nimic. Noroc că erau multe alte lucruri acolo. Muzeul "Arts and Design" a fost o provocare pentru mine. Obiecte interesante, originale și surprinzătoare. La restaurantul de deasupra vă recomand o vizită la prânz, se cântă jazz iar priveliștea spre Piața Columb este excelentă. Ne-am deplasat ușor și rapid de pe Lexington Avenue pe jos până la Central Parc iar de acolo, tot pe jos, la Muzeul de Design, apoi pe Broadway și am ajuns direct la "MoMa". După atâta cultură am aterizat direct într-un diner - restaurantele acelea tipic americane în care ei intră și mănâncă un burger cu cartofi prăjiți și beau cafea americană de la filtrele cu care chelnerii se plimbă pe la mese. A fost fix așa cum am văzut în toate filmele pe care le știam și cu ocazia asta am mâncat, pentru prima oară în viața mea, burger. Mi-a plăcut, deși e o bombă calorică, se mușcă greu și e "scârbos de gustos", plin cu toate maionezele, ketchup-urile și muștarurile care nu există la mine în frigider. La Statuia Libertății ne-am bucurat de plimbarea cu vaporul și de un tur al celor două insulițe: cea pe care e statuia și care a servit drept obiectiv militar, doamna cu torța fiind amplasată pe un vechi fort, dar și pe Ellis Island, insula pe care aterizau emigranții. Nu am găsit niciun Retegan printre miile de nume inscripționate pe un monument. Maya a găsit un Soriano și s-a simțit mai americancă decât maică-sa. Maică-sa care știe că se trage din dacii liberi ce au murit cu lupul de gât dar nu au părăsit pământul strămoșesc. :) Tot la obiective trec și barul "Cafe Wha". Au cântat acolo de-a lungul timpului, la începuturile lor și Bob Dylan, Jimi Hendrix și Bruce Springsteen. Maya a vrut neapărat să ajungă la New York University. E considerată cea mai bună facultate de teatru și film din lume. Visează să ajungă aici, dar pentru că abia a intrat la liceu și știe că o așteaptă 4 ani de muncă și-a dorit să vadă pentru ce urmează să muncească. Eu nu am însoțit-o, s-a dus cu nașul ei care este actor în NY și știe mult mai multe despre ce înseamnă asta acolo. S-a întors extaziată. Vrea mult de tot să ajungă aici iar eu mă bucur că am putut s-o aduc să vadă locul, să simtă energia, să cunoască oamenii. New York-ul meu este despre prietenii mei. Am atât de mulți prieteni și de frumoși încât m-aș fi mulțumit și doar să mă întâlnesc cu ei. Dona Dinescu, pe care o știu de 15 ani, trăiește în America de vreo 8 ani. Ultima oară ne-am văzut în Canada, acum 2 ani, când trăia în Chicago și a venit ea să mă vadă. Acum, deși e pe coasta cealaltă, în L.A., a venit să stea cu mine câteva zile. De ocazia asta a profitat și Dora, sora ei, care trăiește în Miami. Amalia, prietena Donei din San Francisco și-a luat o altă prietenă româncă de acolo, Luciana și una din Philadephia, Karina și au venit la New York. :))) Grozave fete. Am petrecut ceva timp împreună și tare ne-a mai prins bine. Pe Puiu, Ioan Ardelean, îl cunosc de 20 de ani. Este nașul Mayei și prietenul meu, fratele ce nu l-am avut niciodată. Eu cu Puiu visam de vreo 13 ani la ziua în care voi ajunge în New York. A pregătit pentru noi (și le-am luat și pe fete) cea mai tare seară din NY. Ne-a dus la restaurantul în care ne aștepta Adrian Petru Barbu. O poveste de om. O poezie. Un spectacol. Iar surprizele s-au ținut lanț. Nu știu câți oameni au avut parte de așa ceva în NY dar eu m-am simțit super mega răsfățată. Am fost așteptată cu un buchet de floarea soarelui iar petrecerea cu dans și mâncare bună s-a încheiat cu un tort pentru mine și o plimbare pe malul râului Hudson. Pe Andreea Radu o știu de când prezenta la Atomic videoclipurile Stigma (și nu numai). Ne facem planuri de mulți ani să ne vedem aici și nu am putut trece pe lângă casa ei, care este fix în spate la WTC și să nu intru să-i cunosc minunile blonde. Fetițele Andreei, Mila și Roony, nu vorbesc româna dar sunt vesele și luminoase cum rar am mai văzut. Evident că ne-am jucat, ne-au arătat casa și Mila i-a cântat Mayei melodii inventate de ea. Cânda intrat în casă Maya a rămas mută. E fix genul acela de casă la care visează orice adolescentă. Decorată de Andreea mea cu foarte mult bun gust, casa ei poate oricând să ocupe paginile unei reviste. Am stat o oră. Noi trebuia să mergem mai departe iar ea zbura în Spania, în vacanță. Dar am promis să revenim, ușa ei e deschisă mereu pentru noi. Maria, fata asta minunată trăiește în New Jersey și lucrează în New York. Ani întregi și-a programat întâlnirile după emisiunea mea. De la radio. Așteptam după fiecare emisie feedback-ul ei. În 2012, când a venit în România și-a făcut drum în București să ne cunoaștem. Acum revederea a fost extrem de emoționantă. Pe Adriana o știu din București. Este o mămică Zurli, cu un copil Zurli, care știe mai bine decât mine toate cântecele, jocurile și replicile Găștii Zurli. De când a aflat că venim în NY Adriana ne-a ghidat cu informații. Abia am așteptat să ajungem. Fetele astea două s-au dat peste cap să ajungem în cele mai bune locuri, să exploatăm la maxim fiecare secundă trăită acolo. Am fost cu Adriana la The View și în 60 de minute ne-am învârtit 360 de grade deasupra Manhattan-ului, noaptea. Am dansat în ploaie cu Leti și ne-am bucurat de un copil luminat care vrea ca Maya să-i fie bonă vara viitoare. Am vrut sa facem si cumparaturi. Am intrat in cateva magazine. Daca nu ai cine sa te duca in anumite locuri nu faci nicio branza crezand ca poti sa umplii valizele de haine mai ieftine. Pe noi fetele ne-au dus într-un Outlet din New- Jersey așa că poate să vină toamna, noi suntem asigurate. Și acum despre magazine. Sunt fix aceleași produse ca la noi și ca în toate magazinele din lume. Și fix aceleași prețuri. Dacă vrei să cumperi lucruri de la brandurile de acasă, Zara,H&M etc., vei găsi aceleași prețuri și aceleași colecții. Camper, Adidas, Burberry, Tommy Hilfiger, Kelvin Kleine nu au alte lucruri și nici alte tarife. Dacă ai o Adriana care să te ducă într-un outlet și să-ți doneze și reducerile ei în New Jersey, unde nu sunt taxe și ajungi să plătești 20% dintr-un preț de pe etichetă, se cheamă că ai făcut cumpărături bune în NY. Altfel, New York e un oraș foarte scump. Nu mănânci nimic mai ieftin de 20 de USD (poate un hot dog de pe stradă, dar arătau horor și mi-a fost frică să încerc). O cafea e în medie 4 USD, o sticlă de apă 2 și intrarea la muzee sau alte obiective, în medie, 20 USD. 7 zile abonamentul la metrou a fost 30 USD. Taxiurile sunt foarte ieftine, doar că poți sta foarte mult în trafic. Pentru mine New York a fost cea mai plină și cea mai solicitantă experiență din viața mea. Am înghesuit în inimă o grămadă de emoții și senzații, sentimente pe care crezi că nu le trăiești într-o viață. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am reușit să văd și îmi doresc să trăiască toată lumea experiențe atât de frumoase. N-ai cum să nu fii mai bun, mai generos, mai răbdător și muuult mai conștient de viața ta după ce ai trăit o săptămână în care te-ai îmbrăcat cu dragostea și minunea lumii.

Lucruri care nu mi-au plăcut: 1. Miroase a mâncare dulce peste tot. 2. Nu sunt copaci pe stradă. Găsești cu greu o oază de verde. 3. Aerul condiționat e foarte tare. 4. Pun gheață multa în orice. 5. Modelul vaselor de wc în care e permanent apă care plutește de parcă ar fi înfundate. 6. E scump. O intrare la muzeu e in medie 25 de USD. O ora cu bicicleta in Central Parc pentru 2 persoane- 30 USD. Lucruri care mi-au plăcut în NY: 1. Nu se fumează. Nicăieri în interior și foarte puțini fumează pe stradă. Extrem de puțini. Un pachet de țigări e 15 USD. 2. Oamenii sunt preocupați de viețile lor. Nu interesează pe nimeni dacă te-ai îmbrăcat studiat sau doar te-ai acoperit cu niște haine. 3. Americanii sunt extrem, extrem de prietenoși. Niciun om nu s-a uitat urât la mine, toți au făcut tot ce-au putut pentru a mă ajuta atunci când i-am rugat. 4. Poți face poze peste tot. Nu plătești taxe suplimentare. 5. E viață și ziua și noaptea. 6. Nu există "nu se poate". Se poate orice. Depinde cât și ce îți permiți. 7. E ușor de ajuns oriunde, pe jos sau cu metroul. 8. Totul este extrem de facil. M-a impresionat liftul cu care sunt dotate autobuzele. E o trapă care coboară cu bătrânii care nu pot să folosească o scară.

Mi-a placut ca nu sunt aroganți. Nu-i tratează pe ceilalți cu superioritate. Nimeni nu-și dă mai multă importanță decât are, de fapt, nu-și dau importanță deloc. Se opresc din ce fac, se uită în ochii tăi, te ascultă, îți răspund și, dacă e nevoie, îți arată. Dacă pot să facă ceva pentru tine o vor face. Trăim experiențe diferite sau, aceleași experiențe, le percepem diferit. Aceasta este percepția mea asupra lucrurilor trăite de mine. Cu asta am rămas după o săptămână trăită în New York. Și am trăit fiecare zi și fiecare secundă. M-am îmbătat de la înălțimea clădirilor lor și-am plecat amețită de atâta culoare și energie. Nu m-am întâlnit cu americani grași, proști, leneși ori inculți. Americanii pe care eu i-am întâlnit sunt omenoși. Atenți la cei cu care intră în contact. Deschiși și siguri pe ei. Da, ei știu cine sunt și stau drepți în fața oricui. Ei sunt, înainte de orice, americani. Mie mi-a plăcut abordarea asta. Nu e o atitudine de superioritate față de celelalte nații. E fix ca în cazul copiilor curajoși și puternici pentru că în spatele lor sunt niște părinți gata oricând să le sară în ajutor. Nouă ne e spatele cam descoperit și, în loc să ne uităm în sus, privim mereu peste umăr asigurându-ne că nu ne lovește cineva pe la spate.