În orașul Mafiei m-am simțit într-un permanent pericol... din cauza traficului. Nu am recunoscut niciun gangster, nu am văzut ochi de mafiot, în schimb am stat cu inima purice din cauza circulației. Cei mai periculoși în Napoli sunt șoferii. Iar pentru Maya stresul a fost dublu. În familia noastră, uneori, eu am 7 ani și ea 40. Și atunci stă cu ochii și cu mâinile pe mine, gata să mă salveze din fața unui pericol iminent. Altfel, strada e un spectacol. Napoletanii sunt gata în orice moment să-ți vândă ceva. Sunt numai miere în timp ce îți arată toată oferta iar dacă nu alegi nimic în secunda doi îți întorc spatele, mierea se transformă în lămâie și, printre dinți scapă câteva cuvinte în italiană, suficient de strecurate cât să nu înțelegi ce spun. De la aeroport am luat un taxi până la hotelul ales de mine. Întotdeauna aleg hoteluri în centrul orașului pe care îl vizitez. La Napoli hotelul e fix lângă Primărie. La poale marea, deasupra zona pietonală și comercială. Ne-am mișcat foarte ușor și la orice oră. Te șochează mizeria de pe străzi. E generos să spui că e pitoresc. De fapt, e foarte murdar. Străduțele înguste, pe care stau comercianți de o parte și de alta, par să fi adunat toți oamenii necivilizați de pe planetă. Chiștoace, hârtii, rahat de câine și resturi de mâncare. Asta dacă te uiți pe unde calci. Îți poți ține privirea în sus și atunci vei vedea rufe întinse pe sfori, legate între clădiri. Magazine cu lucruri ieftine și de proastă calitate stau lângă cele mai mari branduri. Tonete cu mâncare la minut lipite de cele mai elegante gelaterii și restaurante. Poți să te așezi la o masă, să bei cel mai bun cappuccino și să stai cu orele să te uiți la spectacolul străzii. Bărbații lor sunt foarte îngrijiți. Bine îmbrăcați, gelați, eleganți, cool. Și știu asta. Femeile mi s-au părut grăbite și pasive la toată eleganța masculină. Poate, nu întâmplator legendele sunt despre italieni și nu despre italience. Pot spune că am vizitat doar Pizzeria Michele - cea despre care se spune că este prima pizzerie din lume și locul în care a filmat Julia Roberts pentru "Mănâncă, Roagă-te, Iubește". Am așteptat o jumătate de oră, cu un bilet de ordine în mână. Am intrat într-un spațiu gen cantină, cu un cuptor imens de făcut pizza la care lucrau pe bandă câțiva pizzeri. Se mânca pe bandă rulantă. Apa se servea din pahare de plastic iar pizza era de 2 feluri: margherita și cu fructe de mare. 12 euro am plătit pentru 2 pizza și o apă. Bună rău margherita lor. Am stat mai mult în fața pizzeriei decât înăuntru, dar am bifat un vis al Mayei de mulți ani. Seara, la hotel, ne-am uitat împreună la "Mănâncă, Roagă-te, Iubește". Deja eram familiare cu toate locurile în care ajunge Liz. E o mare bucurie să regăsești obiective pe care le-ai atins la propriu. Napoli e despre pizza. Și despre niște italieni altfel decât cei cu care m-am obișnuit. Napoli e un oraș surprinzător, care nu te lasă să-ți faci o părere că după colț vei găsi ceva care să ți-o schimbe, din bine în rău și din rău în bine. M-aș reîntoarce în Napoli să mai văd câteva coaste și să mă bucur de toate mărunțișurile pe care ei le fac atât de frumoase. Să iau vaporul și să mă duc pe insule. Dar aș vrea să revin într-o perioadă călduroasă. Poate în iunie sau în septembrie. A fost frig și vânt, iar la 17 grade ne-a intrat ploaia în oase și vântul în piele. Din fericire am reușit să ne bucurăm una de cealaltă, să vorbim mult și să cumpărăm câteva lucruri drăguțe. A fost o vacanță cu de toate. Nu este în topul orașelor preferate dar mă simt mai bogată cu această vacanță, din foarte multe puncte de vedere.