Mă plictisisem eu de toate pedepsele pe care i le administram Mayei. Eram deja penibilă cu “îți confisc telefonul, îți închid netul îți dezactivez Facebookul, îți iau laptopul”. Așa că i-am cumpărat bilete, cu 6 luni inainte, la un concert cu trupa ei favorită. Concertul era fix de ziua ei, în Dublin. I-am arătat bilete și i-am amintit că sunt atât de determinată încât să mă răzgândesc în ultima zi, dacă e cazul. Însă nu am condiționat plecarea de nimic. Am rugat-o doar să-și vadă de treaba ei, să se preocupe de școală și să fie atentă ce atitudine are cu mine și cu ceilalți. A fost aproape impecabilă.Și-a meritat cadoul. Pentru că tot mergeam, am invitat-o cu noi și pe prietena ei, la fel de mare admiratoare a băieților de la One Direction. Cu o săptămână inainte de plecare, merg să scot cazierul ca să o pot scoate din țară pe cealaltă fetiță. Mi se spune la ghișeu că nu mi-l dau, pentru că aș avea probleme în cazier. Așa că să fac bine să revin joi. Vineri era plecarea. Dimineața. Cu mari emoții, îmi sun avocatul, care îmi spune că s-au mai întâmplat erori și că, dacă am condamnări trecute în cazier sau amenzi penale, trebuie să deschidem proces. În fine, găsim și soluția: să plătim suplimentar însoțitor pentru ea în avion, iar la destinație să o preia altcineva. Tatăl ei, aflat la 1000 de kilometri distanță, nu înțelege de ce trebuie să facă altă procură; stres, nervi… Joi primesc în cele din urmă cazierul, cu tot cu replica superioară a doamnei de la ghișeu“Aveați o condamnare, dar vi s-a prescris.” (avocatul meu va începe demersurile să vedem ce condamnare am fără știrea mea, dar asta e o altă poveste). Vineri la 4 dimineața ajungem în sfârșit în aeroport, fericite nevoie mare. Avem tot ce ne trebuie, gata. Ei bine, nu! Persoana de la agentia care făcuse rezervarea greșise numele de familiei al Mayei și o trecuse Retegan, deși pe copil îl cheamă Sorian, așadar nu putea să plece. Cei de la Lufthansa au refuzat orice colaborare, copilul meu a început să plângă în timp ce eu aflam că singura soluție e să luăm alte 3 bilete dus-întors(adică peste 2000 EUR). De dragul copilelor, accept.Doamna printează biletele, dar nu pot plăti cu cardul – are limită de plată,deși sunt bani suficienți pe el. Iar singurul bancomat în Otopeni e pe culoarul de la sosiri. Și iată-mă, cu 30 de minute înainte de îmbarcare, alergând în capătul celălalt de aeroport, scoțând banii, plătind biletele și fugind într-un suflet ca să ajungem în avion. Cu câteva minute înainte de decolare, reușesc să-i scriu un mesaj unui prieten să-l rog să-mi vireze niște bani în cont, pentru că nu mai aveam în portofel decât 100 de euro. Facem escală la Frankfurt, unde aveam de stat până la 4 după amiază, când Maya își dă seama că și-a uitat poșeta cu pașaportul și tableta în avion, sub scaun. Altă nebunie –începe recuperarea poșetei în labirintul celui mai mare aeroport din Europa. Cu succes.Acum sa mai gasim si copilul lasat in fata unui ghiseu pe care scria SERVICELUFTHANSA.

Nu stiam ca sunt vreo 10 in tot aeroportul. Telefoanele fara semnal…Ajungem într-un târziu mai mult din intâmplare. Pe la 7 seara, în sfârșit la Dublin, intrăm ușor în atmosferă.Taximetristul știe pentru ce am venit, toată lumea e aici pentru concert. Când am cerut rezervarea, am solicitat un hotel cât mai central sau mai aproape de stadion. Ne-am trezit că distanța între ele era ca din Pipera în Berceni. Dar rămânem pe pozitiv. Cinăm bine, cu povești și ne bucurăm de o noapte liniștită după o zi atât de agitată. A doua zi plecăm în oraș. Taximetristul ne lasă fix la hotelul în care se presupune că stăteau artiștii, iar aici începe o nouă aventură pentru mine – o oră în faţa hotelului, împreună cu un grup uriaş de fete sperând că i-ar putea zări măcar o clipă. 80% dintre puştoaicele din jurul meu purtau ceva cu One Direction. Plecăm în sfârşit spre stadion, cu entuziasmul la maxim şi cu 4 ore înainte de concert – aveam bilete în cea mai tare zonă,în faţa scenei. La poarta de acces însă ne lovim de o nouă provocare: nu ne lasă să intrăm dacă nu demonstrăm cu acte că ambele fete au peste 14 ani. Era exact ziua în care Maya împlinea 13! Atât de aproape de ei şi atât de aproape să clacăm?! Nu se poate una ca asta! Încep negocieri,discuţii, plâns în gât, explic cum am venit din Romania si am lasat pasapoartele la avion dar ma jur ca au amandoua 16 ani si. ni se face o derogare. Fetele primesc brăţări cu numele lor şi numărul meu de telefon, primim instrucţiuni cu ce avem de făcut dacă ne rătăcim şi suntem, în sfârşit!!!, înăuntru. Ele s-au pierdut instantaneu în mulţimea din faţa scenei, în timp ce eu m-am retras într-o zonă mai “liniştită”.Şi în timp ce mă uitam la imensitatea de stadion şi la mulţimea infinită de oameni, mă aud strigată pe nume: la doi paşi de mine, în cea mai mare aglomerare de oameni de care am avut parte în ultima vreme, o familie dragă mie, părinţii Georgianei căreia i-am organizat ani la rând petreceri aniversare (cu una dintre ele chiar am deschis Mayateka), m-au ajutat să-mi petrec frumos timpul câtă vreme fetele s-au bucurat de concert. Îi vedeam pe băieţi cântând în faţa lor şi mă gândeam cât trebuie să fie de fericite şi mi se făcea sufletul ghem ori de câte ori îi vedeam pe paramedici scoţând din mulţime fete leşinate. Iar când totul s-a terminat, ne-am târât spre centru sub o ploaie torenţială,într-un trafic blocat complet. Pozitiv. Poate că în orice alte condiţii, aş fi luat toate întâmplările astea drept semne şi m-aş fi oprit. Acum aveam însă lângă mine cele mai fericite fete din lume. A fost cu certitudine experienta copilariei lor.