Am vrut să scriu despre Canada așa cum am văzut-o eu, dar mintea mi-a rămas la oameni. Oameni pe care îi știu dintotdeauna, dar și oameni nou intrați în viața mea. Articolele de pe blog mi-au adus o nouă prietenă tocmai la 10.000 de km distanță, iar viza de Canada – șansa de a-i cunoaște familia prietenei mele stabilite în Calgary de 7 ani, dar și pe soția prietenului meu de o viață care și-a împlinit dragostea pierdută cu 20 de ani în urmă.

Cri, Nicu și Camelia sunt români plecați în Canada după ce fiecare dintre ei încercase în țară să-și facă o viață bună. Fiecare avusese câte o căsătorie din care nu i-a rezultat cu plus și toți trei au avut curajul să o ia de la capăt taman la capătul lumii. Dacă prietena mea a avut norocul să găsească în țară bărbatul cu care să clădească o lume nouă într-o țară nouă, pentru ceilalti doi lucrurile nu au fost chiar atât de simple. Cri și Dan au venit împreună în Canada și au început totul de la zero. Nu le-a fost ușor, dar faptul că se iubeau și își doreau amandoi din tot sufletul să reușească i-a ajutat foarte mult. I-am găsit într-o casă uriașă, cu două mașini pe care nu mulți români și le permit în fața porții și cu doi copii care vorbesc, vorba ungurului – fele/fele – adică româna cu accent canadian. Dacă nu i-ai auzi vorbind românește, ai crede despre cei doi adulți că sunt născuți, crescuți la poalele Munților Stâncoși, nu la doi pași de Apuseni. S-au deprins foarte bine cu traiul de departe, le place viața lor aici și au început să prindă rădăcini trainice. Au gânduri de dezvoltare și sunt fericiti că pot să se bucure de copiii lor care trăiesc într-un mediu sigur și care le oferă foarte multe oportunități. Nu strâng bani tot anul pentru o vacanță și au timp și să se bucure de gradina lor, să facă mișcare, să citească, să asculte muzică, să vizeze și să se iubească. De fapt, cred că asta îi leagă atât de puternic. Faptul că au făcut împreună o echipă care ar fi câștigătoare în orice colț de lume. Prietenul meu Nicolae este un artist prin excelență. Un fotograf foarte bun, un jurnalist de calibru, a ajuns în Canada din dorința de a-și împlini o dragoste care rămăsese suspendată timp de 20 de ani. Când a cunoscut-o pe Dana, iubita lui de-acum, viețile lor au mers în paralel: fiecare și-a consumat căsnicia cu altcineva, fiecare a făcut câte un copil – o fată – cu un alt partener pentru ca după 20 de ani să se regăsească. Și au înțeles atunci că simt și vibrează la fel de puternic de parcă dragostea lor ar fi rămas suspendată undeva între cele două momente și aștepta doar un semn să se așeze. Așa a ajuns Nicolae al meu în Canada. Trăiește povestea vieții lui alături de o femeie care este dragostea lui și încearcă să învețe cu ce se mănâncă viața departe de casă. Când m-a luat de la aeroport, în mașina lui cânta Pasărea Colibri și e în continuare foarte legat de România cu care rezonează la peste cei 10.000 de km distanță. A rămas el însuși cumva suspendat între cele două lumi, pentru că tortul lui de iubire are feliile bine împărțite între ele. Acasă a rămas marea lui dragoste – Iulia, fiica lui, o tânără superbă și talentată pe care o să o vedeți în toamna asta la Vocea României (vă fac eu semn care e, să o susținem împreună!). Am cunoscut-o când avea 3 ani și ne-am împrietenit pe viață. Așa m-a descoperit și m-a plăcut tatăl, ei de care mă leagă una dintre cele mai frumoase relații de prietenie. Camelia a făcut un gest pe care puțin oameni îl fac. Mi-a scris în privat că vrea să ne întâlnim și m-a invitat să fiu oaspetele ei. Mi-a spus că m-a descoperit pe Catchy și apoi pe blog și că își dorește foarte tare să petrecem împreună câteva ore. Lucrurile s-au legat și așa am aflat, la o cina cu scoici și vin pe malul Oceanului, povestea ei. A venit în Canada împreună cu fetița ei după despărțirea de tatăl copilului, un eveniment care i-a zdruncinat puternic încrederea în ea și în oameni. Acum este unul dintre cei mai renumiți maseuri terapeuți din Vancouver, e căsătorită cu un canadian, trăiesc într-o casă pe malul Oceanului și speră ca la pensie să vândă tot și să se retragă în Brașov. Trăiește înconjurată de Pacific, dar îi este foarte dor de Marea Neagră. Poate da oricând o fugă în Munții Stâncoși, dar vrea acasă, sub Tâmpa ei dragă, pe care o revede cel puțin o dată la doi ani. Am trăit cu toate simțurile poveștile de viață ale prietenilor mei din Canada și mă întorc acasă fericită pentru ei. O las pe Crina într-o casă superbă condusă de un bărbat pe care, doar când îl vezi, știi clar că și-ar putea salva oricând familia din orice catastrofă. Îl las pe Nicolae într-o casă caldă și primitoare cu o soție foarte fumoasă și extrem de atentă la detalii (știa despre mine, din ce citește pe blog, mai multe detalii decât a observat prietenul meu într-o viață de om), iar pe Camelia sunt sigură că o să o revăd curând însoțită în România de soțul ei, cel care mi s-a părut întruchiparea optimismului și a seninătății. Ar fi trebuit poate să vă povestesc despre Canada? Bine, hai să încerc un articol de turism așa cum, probabil, se face. Eu nu prea sunt atentă la detalii tehnice, nici nu le rețin. Sunt însă câteva lucruri care mi-au rămas în minte: faptul că orașele Vancouver și Calgary erau luminate naoptea de parca era zi în jurul zgarie-norilor. Am avut ocazia să văd, să simt și să trăiesc două săptămâni într-o țară despre care n-am știut nimic înainte de a ajunge acolo. Am primit invitația de la prietena mea pe care în ultimii 7 ani am văzut-o o singură dată. Am obținut viza după un dosar infernal de care s-a ocupat Amalia, salvarea mea, așa că într-o zi din mijlocul lui august, cu copilul de mână, ne înființam la aeroport. După un zbor de vreo trei ore, am ajuns în Amsterdam, unde am făcut escală, apoi alte 10 ore au trecut mai repede decât am crezut. Am ajuns în Calgary și aici o să mă opresc cu detaliile tehnice pentru că vreau să mă opresc mai mult asupra a ceea ce am simțit și am descoperit în lumea nouă în care am intrat. Am văzut trei locuri importante: orasele Calgary și Vancouver și Rezervația naturală Banff din Munții Stâncoși. M-am plimbat între Oceanul Pacific și Munții Stâncoși, am trăit toate cele patru anotimpuri în două săptămâni și am interacționat cu foarte multă lume. Canada, așa cum am văzut-o eu, este o țară superbă, cu oameni extrem de bine crescuți. Nu știu cât sunt de înclinați spre cultură, nu știu dacă vocabularul lor este foarte bogat în neologisme, dar vă asigur că nu le lipsesc cuvintele “vă rog”, “mulțumesc” și “scuze”. Chiar pot să te exaspereze cu folosirea lor. Nu s-a întâmplat să mă opresc la vreo tejghea sau în vreo cafenea, bar, ghișeu fără ca cel care trebuia să mă servească să mă întrebe mai întai “How are you”? Dacă e să fac o comparație, în India toată lumea este foarte draguță, prietenoasă spre obositoare, pentru că sunt insistenți. În Canada, nimeni nu intervine în spațiul tău, toată lumea are grijă să-ți respecte limitele și intimitatea. N-am văzut bucuria și exuberanța spaniolilor, dar am văzut o liniște pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Calitatea vieții există cu adevărat. Oamenii care vor muncesc și au: casă, mașină, haine, vacanțe, timp pentru ei și pentru copiii lor. Românii pe care i-am întâlnit sunt respectați și tratați cu prietenie. Ce am înțeles eu despre cum se trăiește acolo: dacă îți asumi că ai ales să trăiești în țara aceea, vei găsi cele mai bune metode de a te adapta, de a te integra. Dacă încă sufletul tău e la emoția din România, o să rămâi prins între cele două lumi multă vreme. Prima impresie când am ajuns la prietenii mei Crina și Dan a fost sentimentul că am ajuns într-adevăr în Canada. Pentru că ei au exact ceea ce credeam eu că au oamenii din aceasta țară: o casă imensă, mașini imense, frigidere imense, mașini de spălat și de gătit imense… totul e imens. Recipientele de lapte și de sucuri au alte forme, sunt mult mai mari, iar străzile lor mult mai largi. În Calgary, unde oamenii lucrează mult în industria petrolieră, traiul este mai ușor și locurile de muncă mai multe. Vancouver, unde s-au refugiat toți bogătașii din Hong Kong atunci când englezii și-au luat mâna de pe ei, e un oraș foarte scump și greu de abordat. Deși trăiesc în aceeași țară, cele două state au legi și taxe diferite. Cei din Vancouver plătesc impozite duble față de cei din Calgary. Locuitorii statului British Columbia au numere de mașină “Beautiful British Columbia”, în timp ce în Calgary mașinile nu au plăcuță de înmatriculare în față. Nu mi s-a părut o țară ieftină. Restaurantele sunt mai scumpe decât la noi, dar n-am mai mâncat nicăieri ceva mai gustos până acum. Hainele și accesoriile sunt comparabile ca preț, dar parcările sunt îngrozitor de scumpe. Am văzut o mașină plină de camere de luat vederi care se plimba de-a lungul și de-a latul orașului filmând și păstrând pe înregistrare mașinile care nu respectau locurile sau condițiile de parcare. În Calgary, oamenii nu pun niciun preț pe cum se îmbracă, nu se străduiesc să se aranjeze prea tare atunci când ies din casă. Am văzut mai mulți bărbați îmbrăcați bine decât femei. Mi s-au părut gri și în vestimentație, și în atitudine. În schimb, în Vancouver multitudinea de rase și nații dădea multă culoare orașului. Am prins și câteva zile foarte însorite și poate asta a contribuit destul de mult la amintirea cu care am rămas. Recunosc că e simplu să fii călător atunci când ești așteptat la aeroport de un prieten vechi și plimbat prin toate locurile care contează ca și când ai fi cea mai importantă sarcină din lume. Am avut șansa să văd mult mai mult decât orice simplu turist care își face singur traseul și trebuie să descopere de capul lui legăturile dintre obiective. Crina și-a făcut timp pentru noi și ne-a dus să vedem raiul pe pământ. În Parcul Național Banff am văzut lacuri de un albastru absolut pe care nu l-am mai întâlnit decât în Zanzibar sau în Grecia. Am avut ocazia să văd ce înseamnă infrastructura unor stațiuni de munte și civilizația în care poți să petreci câteva zile printre turiști adunați din toată lumea, dar care toti, absolut toți, respectă aceleași reguli. Deși eram pe autostradă, în rezervație viteza maximă era 90 de kilometri la oră și nimeni nu o depășea vreodată. În plus, e prima țară în care am aflat că sunt protejate margaretele – prietenele mele, alături de care mă regăsesc sub numele acestei flori, vor fi fericite să afle asta. În afară de mine, care am vrut musai o coroniță, nimeni nu a rupt nicio floare. Iar eu m-am oprit fix în clipa în care mă întindeam după prima floare, când m-a atenționat un om bun. La lacul Moraine ne-am cățărat pe stânci până într-un loc din care priveliștea era atat de frumoasă că-ți tăia respirația. Ei bine, am întâlnit acolo cupluri de miri așa cum întâlnești la noi la Arcul de Triumf, făcându-și poze. Totul foarte curat, accesibil, gândit să servească vizitatorului și să protejeze locul. Au fost câteva zile în care, nu mă întrebați de ce, mie îmi suna în urechi versul “munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. Concluzia cu care am plecat este că dacă vrei o viață tihnită, liniștită, asta e! Daca l-ai găsit sau ai găsit-o și vrei să-ți trăiești zilele și noptile în armonie și echilibru – Canada scrie pe tine. Nu e cazul meu. Nu mi-am găsit pe-aici destinul și, chiar dacă l-aș fi găsit, cred că mi-ar fi fost destul de greu să mă adaptez, cu rădăcinile mele atât de puternice în Romania. Am fost pe strada Hastings din Vancouver unde își fac veacul homeless-ii. La umărul prietenului meu Nicolae am trecut printre ei și am trăit aceeași senzație ciudată pe care am avut-o în Africa atunci când am vizitat locul în care erau ținuți sclavii înainte de a fi prezentați la vânzare. Să vă mai spun, în schimb, că n-am văzut niciun câine vagabond, nicio mizerie pe stradă? Mi-a plăcut Canada. În primul rând datorită oamenilor cu care am trăit foarte frumos două săptămâni din viața mea. În al doilea rând mi-a plăcut pentru că mi se pare curată energetic și în al treilea rând pentru că nimeni nu m-a deranjat cu nimic. Recomand Canada pentru suflet și energie. Iar dacă nu aveți prieteni, sunt gata să îi shareuiesc pe ai mei. Sunt sigură că v-ar primi oricând cu inima deschisă.