Am plecat în turneul din această toamnă pe cont propriu, doar cu ajutorul câtorva prieteni din presă – scrisă, radio, tv și online. Am testat puțin terenul și am ales orașele în care am găsit cea mai mare deschidere locală. Am găsit o groază de săli complet improprii, friguroase, comuniste, cu personal mai deloc, dar extrem de scumpe. În multe dintre ele nu există sonorizare și nici lumini, așa că a trebuit să căutăm în orașele respective și furnizori pentru aceste servicii. Biletele le-am pus on-line, ca să poată oricine să le cumpere.

Când am început să ne promovăm evenimentul, i-am rugat chiar pe părinți să ne dea o mână de ajutor. Nu știam nimic despre ce impact avem în țară, habar nu aveam câți copii au auzit de noi, câți părinți ne plac, dacă oamenii ne iubesc și dacă își doresc să vină la un spectacol cu Gașca Zurli. Apoi mai era un mare impediment. Oamenii asociază spectacolele pentru copii cu zilele de sâmbătă sau duminică dimineața, unde se merge frumos organizat, înainte, după sau în locul bisericii. În cazul nostru, spectacolele aveau loc în timpul săptămânii, după amiaza.

Am plecat spre Târgu Mureș cu inima cât un purice. Pe online se vânduseră 10 bilete. Am rugat-o pe Amalia, project managerul turneului, să-mi calculeze cât costă chiria sălilor, personalul, sunetul, luminile, cazările noastre, mâncarea, salariile, combustibilul, recuzita și tot ce mai intră în costurile unui spectacol pentru primele zece orașe. Voiam să știu câți bani pierd și dacă îmi permit aceste pierderi în cazul în care nu se vindeau biletele. Mă pregăteam pentru ce era mai rău. La ora 4 eram la Casa de Cultură. Liniște și pace. Oamenii de la sală nu știu cine suntem, dar ne privesc sceptici și ne spun că întreabă mulți părinți de noi. Văd copii care își fac poze cu microbuzul Zurli, în timp ce Titus, prietenul meu de la Televiziunea Mureș, mă asigură că toți prietenii lui sunt înnebuniți să-și aducă copiii la spectacol. Noi aveam doar 10 bilete vândute. Nu mai înțelegeam nimic, stomacul era ghem și inima purice. Îmi asumasem un eșec, eram pregătită, dar îmi doream din tot sufletul ca lucrurile să stea altfel. După 4 ani în care am investit energie și resurse considerabile în concepte, personaje, muzică, înregistrări, oameni, costume, recuzită, idei, tare bine mi-ar fi prins să aflu că munca mea nu a fost în zadar. Dar chiar și așa, eram pregătită pentru orice. “Dacă se umple sala, dau de băut”, le spun colegilor mei de scenă în cabină, cu o oră înainte de începerea spectacolului. La fără 5, Amalia mă anunță: “Șefa, am închis ușile. Nu se mai poate intra. Lumea stă și în picioare pe culoar, nu mai am unde să-i las.” Toată lumea rămâne mască. Alex T încearcă o glumă: “Mai spune încă o dată, Amalia, cum e sala?” Ea, neștiind nimic despre înțelegerea noastră, răspunde nedumerită: “Full, full, full!”

Așa a fost primul spectacol. Cu aceleași emoții le-am parcurs pe toate, fără să avem habar câți oameni sunt în sală înainte să se ridice cortina. Iar emoția a ținut o lună și jumătate, până la ultimul spectacol, când, morti de oboseală, ne-am îndreptat spre Moldova. Pentru Piatra Neamț, ultimul oraș din turneu, erau vândute 12 bilete. “Anulăm, îi spun Amaliei cu 3 zile înainte. Nu ne permitem să plătim sala, sunetul și personalul și să vindem 20 de bilete”. Ea insistă să mergem mai departe și ajungem Piatra Neamț. Într-o sală înghețată bocnă, am avut parte de cel mai cald și mai emoționant spectacol din tot turneul. Când s-a ridicat cortina, 1000 de perechi de ochi mai mari și mai mici ne priveau cu toată dragostea din lume.

Vă mulțumim, oameni buni și calzi și frumoși! Și vă promitem că atunci când o să creștem mari, când o să avem sponsori sau o să câștigăm bani cât să ne permitem să acoperim costurile astronomice pe care le cer proprietarii sau administratorii de săli, venim peste tot. Până atunci, vă mulțumim că fugiți de la Vâlcea la Sibiu sau de la Bistrița la Cluj, sau de la Roman la Bacău. Sălile noastre arhipline vi se datorează. Iar faptul că ați share-uit anunțurile noastre și v-ați mobilizat și ați venit cu mic cu mare ne ajută pe noi să mergem mai departe emoțional, în primul rând, și financiar în al doilea. Gașca Zurli pune mâna pe burtică, așa cum fac piticii când salută publicul, și se pleacă în fața voastră, părinți minunați ai unor copii care vor trăi într-o Românie norma