Am plecat din Cluj acum 30 de ani. Terminam liceul Ady-Şincai, liceul de filologie-istorie.

Acum 30 de ani, am plecat din Cluj cu o geantă plină de vise. Multe şi mărunte.

Acum 30 de ani, nu exista nici democraţia, nici Zurli şi nici Polivalenta.

Acum 30 de ani, mama ar fi vrut să merg la o şcoală militară, bunica spera să mă mărit cu un preot ca să muncească femeile din parohie în locul meu şi tata, tata își dorea să întru la facultate ca să mă distrez şi să trăiesc toate aventurile pe care el le-a ratat, însurându-se la 22 de ani.

Acum 30 de ani, geanta mea era mare. Plină de multe griji şi cu câteva vise. Visele celorlalţi. Eu aş fi vrut să fiu profesoară. Să mă bucur de copii. Atât îmi doream. Şi să călătoresc. Peste tot.

După 30 de ani dorm mai mult în hoteluri decât acasă, sunt un fel de profesor care le predă părinţilor lecţia curajului de a creşte copii fericiţi şi mi-a dat Dumnezeu dragostea atâtor copii, încât de multe ori am senzaţia că inima mea nu o mai poate cuprinde.

M-am întors în Cluj după 30 de ani să trăiesc una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea - cel mai mare spectacol, pentru copii, din România.

Nu am cum să nu-mi amintesc, vorba ardeleanului, "unde-am fost şi unde am ajuns".

Primul spectacol l-am jucat în Cluj, acum 4 ani, într-un cinematograf. Era un eveniment caritabil organizat de o asociaţie. Apoi a urmat Cinema Republica şi Casa Studenţilor. Acum 2 ani, cele 1000 de locuri de la studenţi s-au vândut în 3 zile. Aşa că am mai suplimentat un spectacol... şi încă unul. Şi uite-aşa am ajuns să jucăm 3 spectacole în aceeaşi zi. Greu. Epuizant. Frumos şi extrem de solicitant. Aşa că gândul de a face următorul spectacol în Polivalentă,'a venit, cumva, firesc. Atunci când a fost formulată prima oară ideea, am simţit că mi se înmoaie genunchii. Mi s-a pus un nod în stomac şi am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare.

• Polivalentă, eşti sigur? L-am întrebat pe Bogdan, partenerul meu şi omul care se ocupă de organizarea evenimentelor noastre.

• Păi am avut 3000 de spectatori într-o singură zi la Casa Studenţilor... până la 8000 e un pas.

Un pas mare care ne-a dus într-o nouă etapă. Un pas imens de la Clubul Ţăranului din Bucureşti (locul în care am vândut primele bilete) la Polivalenta din Cluj- cea mai mare sală din România.

5 octombrie rămâne o zi în istoria Zurli. E ziua în care ne am depăşit fricile, emoţiile, ziua în care am învăţat cum să dăm şi să primim iubire din mii de inimi. Să vezi atâtea perechi de ochi uitându-se la tine cu toată dragostea... poate să fie o experienţă din amintirea căreia să te hrăneşti o viaţă de om.

5 octombrie a fost pentru mine cea mai lungă zi din acest an. M-am trezit la 6.30 să ajung la Impuls FM şi până seara la 7 am trăit o lume de întâmplări. Încă nu m-am obişnuit cu părinţii care mă recunosc şi ştiu exact cu ce mă ocup, încă nu-mi vine să cred că oamenii îmi oferă cafele, prăjituri, flori în schimbul unei poze pentru copilul lor sau pur şi simplu, pentru că iubesc ceea ce fac.

În ziua celui mai mare spectacol din viaţa mea, am ales să mă plimb singură. Să mă bucur de străduţele ascunse din spatele bulevardelor din Cluj, să beau cafea şi să mănânc în locuri ferite de agitaţie... am ales să fiu doar eu cu mine şi cu tot bagajul de emoţii şi gânduri. În ziua celui mai important spectacol, am mâncat la Manger- un restaurant mic şi cochet al unui băiat -Silviu Chelaru , un chef cunoscut de telespectatorii emisiunilor culinare. În ziua celui mai important spectacol am bătut Clujul la pas. Am luat din energia acestui oraş special. M-am gândit la tot drumul parcurs. Am plecat din Cluj acum 30 de ani. Cu o valiza plină de griji. M-am întors să trăiesc cea mai frumoasă dintre toate experienţele de până acum.

Nu există suficinte cuvinte prin care să mulţumesc. Tuturor celor pe care eu i-am întâlnit în aceşti 30 de ani. Sunt sute de oameni importanţi. Şi fiecare merită cel să fie menţionat. Într-o zi o să fac asta. Acum mă opresc puţin să mă bucur de treapta pe care am ajuns, urcând scara pas cu pas.

Show must go on. Urmează Botoşani. Un oraş în care nu cred că am mai fost vreodată.