Iertaţi-mă că nu sunt prea sofisticată. Am fost prea multă vreme dintr-o bucată ca să pot acum să mă sparg în sute de bucăţele din care să vă străduiţi să faceţi un puzzle si sa par mai intereantā. Nu ştiu să mă dau altcineva, nu ştiu să mă port altfel. Nu ştiu să ascund ceea ce cred şi nu ştiu să exprim doar ce trebuie.

Încerc să învăț mieunatul, dar iese răgetul de leoaică prin fiecare por. Mă străduiesc să fiu pisi, dar câinele din chinezesc latră și se zbate pentru că se simte trădat. Aș vrea să stau pe tocuri cui la fel de comod cum mă simt în bocanci sau în bascheți. Aș vrea să-mi strâng corsetul, să-mi pun push up-ul și să-mi lipesc genele false ca să fiu, vorba unei prietene, “genială”.

Dar nu am răbdare. Mărturisesc, mă plictisesc îngrozitor. La coafor sau la cosmeticiană trebuie musai să mai fac ceva în timp ce oamenii aceia se chinuie să mă facă mai frumoasă, iar eu am senzația că stau degeaba. Nu știu să stau. Nu știu nici oftatul acela de victimă, nu-mi iese și pace. Mă simt penibilă atunci când mămiorlăi și sunt mai handicapată decât cei cu probleme atunci când fac eforturi să mă abțin în a face ceva ca să nu se prindă cei din jurul meu căși eu știu să-l fac…

Sofisticoșenia nu e pentru mine. N-am fost la cursurile potrivite, e clar că nu am făcut școala care trebuia. Și mă tem că e cam târziu acum să fac o reconversie de atitudine. Și credeți-mă pe cuvânt că am încercat! Nu-mi iese si basta.