Dacă vă bate la ușă în miez de noapte și cere un colț de covor pe care să-și întindă oasele, să n-o primiți. E vocea parșivă pe care eu am alungat-o. E vocea aceea care îți spune în mijlocul nopții că poți să mănânci, că oricum e aproape dimineață. Că cine te iubește te place așa cum ești. E în stare chiar să-ți spună că, la cât ești de deșteaptă, dacă mai erai și frumoasă erai diabolică. E vocea aceea care le acoperă pe toate celelalte cum simte puțin miros de mâncare.

Și mai e și leneșă. Doarme toată ziua și, spre seară, se trezește cu o gură mare de lup și vrea mâncare. Și crede că nimeni nu-i rezistă. Lăsați-o să se smiorcăie la uși. Poate o mănâncă vreo pisică, să vedem atunci cine mai miaună.

Să nu credeți că am alungat-o degeaba. Am ținut-o pe lângă mine și ea era mai sonoră cu fiecare kilogram în plus, cu fiecare haină care îmi rămânea mică. Dar când am bătut suta, a început să urle și n-am mai suportat-o.

Vă rog să nu repetați greșeala mea. Prefaceți-vă că n-o auziți. O să se stingă de la sine.