As fi vrut sa-i spun ca imi pare rau. As fi vrut sa ma uit in ochii lui si sa-i cer iertare. Sa afle de la mine, stand asa, fata in fata, ca stiu ca nu a fost corect cum am procedat, ca stiam si atunci ca nu e corect, dar credeam ca nu am de ales. Acum as proceda altfel. Acum stiu ca pot alege sa nu sau sa da. As fi vrut sa stam fata in fata si sa-i spun cat de mult a contat pentru mine toata sustinerea lui, cat de mult l-am apreciat si cate lucruri am invatat de la el. A fost unul dintre cei mai pasionati oameni de radio dintre toti cei cu care am lucrat in 20 de ani. Un om dificil, un caracter de fier si o personalitate puternica. Un om distant in exterior, dar de o sensibilitate fantastica daca reuseai sa treci de platosa de fier cu care se imbracase. Nu ne-am vazut de 14 ani. Anul trecut am schimbat de ziua lui cateva amabilitati pe Facebook. Am aflat ca locuieste in Bucuresti si am planuit sa ne vedem la o cafea. Tot pe Facebook am citit saptamana trecuta un anunt sec – “Radu Bodonea nu mai e”. N-am apucat sa-i spun ca-mi pare rau si ca il rog sa ma ierte, privindu-l in ochi. Intr-adevar, moartea e singura piedica in calea repararii oricarei greseli. Atata timp cat ea nu a apucat sa intervina intre doi oameni, orice se poate incheia frumos. Din pacate, saptamana trecuta am inteles ca uneori poate sa fie prea tarziu sa-i spui cuiva privindu-l in ochi – Iarta-ma… Imi pare rau.