“După cum râzi la glumele lui, e clar că eşti îndrăgostită”, mi-a zis o fată aflată destul de bine sub influenţa lui Bachus. Eram cu un el şi cu încă un băiat la o masă de pe plaja din Vama Veche. Fata, cunoştinţa altcuiva din grup, s-a aşezat lângă noi şi a început să ne studieze. “Care-i treaba cu voi trei? “ Se uita cu privirea înceţoşată la noi şi îndruga verzi şi uscate. Din când în când mai făcea câte o remarcă: “El te place, dar ţie îţi place de ăstalalt”. M-a distrat afirmaţia ei pentru că nu-mi trecuse prin cap nicio secundă această posibilitate. Câteva luni mai târziu, altcineva venea cu aceeaşi părere .

Mi-am amintit întâmplarea din Vamā pentru că remarca fetei băute cum că eu aş fi râs la glumele lui pentru că eram foarte îndrăgostită mi s-a părut atunci doar o confirmare simpatică a stării mele. Pe undeva, mă bucuram că se vede, pentru că mi se pare minunat să te îndrăgosteşti si la 40 de ani. Sigur, avea dreptate. În perioada în care eram îndrăgostită si el putea să spună orice prostie, iar mie mi se parea cel puţin o glumă bună. Aş fi fost în stare să fac o colecţie de maxime şi cugetări din ceea ce spunea el. Era GURU al meu, era predicatorul şi propovăduitorul adevărului şi umorului absolut. Da’ şi când îţi trece …

Mă uitam asearā la o prietenă proaspăt intrată într-o relaţie. Fără a fi vulgar sau grobian, omul cu care se vede făcea glume destul de deplasate. M-am uitat la ceilalţi colegi de la masă. Fiecare îşi vedea de paharul lui sau de telefonul pe care îl avea în faţă. Nu erau deranjaţi, ci pur şi simplu indiferenţi. Singura care se simţea puţin stânjenită era fata. Încurcată, plictisită, oricum, dar nu îndrăgostită. Şi brusc mi-am amintit de mine, viţica tâmpă cu ochii umezi şi privirea alunecoasă, uitându-mă în gura şamanului înţelept. Atunci am înţeles de ce prietenii mei râdeau la toate glumele la care râdeam eu şi de ce prietenii lui se uitau la mine ca la o sărită de pe fix. Prietenii mei, pentru că mă iubesc, m-au susţinut inclusiv în disperarea mea de-al vedea pe el perfect şi amuzant şi inteligent şi profund, în timp ce prietenii lui, care nu mă iubeau în mod special, mă suspectau că am probleme de conectare cu realitatea pentru că imaginea lor despre el nu corespundea cu a mea. Pentru ei era doar “un băiat simpatic, dar nu cine ştie ce geniu al socializării ”. Şi, orişicât, de aici şi până la hohotele mele de râs pe marginea unor teme care pareau uneori puerile, deplasate sau naive era drum lung. Mie însă îmi plăcea acea abordare naivă. Rezonam cu ea. Şi, mai ales, rezonam cu el. Înţelegeam exact ce vrea să spună şi chiar vedeam partea amuzantă a lucrurilor, iar glumele lui deveniseră la un moment dat glumele noastre. Ne terminam unul altuia propoziţiile şi mi-a mărturisit la un moment dat că nici el nu a mai rezonat cu nimeni atât de bine în zona asta.

Pentru că au avut răbdare cu mine, pentru că m-au înţeles, le multumesc prietenilor mei care, de fiecare datā, îl iau la pachet pe omul pe care îl iubesc, cu toată dragostea pentru mine. Si-apoi ei stiu tot timpul că „cine râde la urmă, râde mai bine”.