Îți scriu scrisoarea pe care nu ți-am scris-o niciodată. O scrisoare care așteaptă să fie scrisă de vreo 40 de ani. Și probabil cam tot de-atunci o aștepți și tu. Nu am făcut-o până acum pentru că nu mi-a fost clar ce vreau de la tine. Nu m-am oprit în nici un an din malaxorul în care trăiam ca să mă uit în jurul meu și să mă gândesc la ce vreau eu, nu la ce îmi spun alții că ar trebui să vreau. Ți-am cerut an de an liste întregi de obiecte. De la jucăriile pe care le doream atunci când eram copil până la poșetele, mașinile, casele, vacanțele pe care mi le-am proiectat adult fiind. Din păcate, am făcut asta mai departe și cu copilul meu. Și așa am învățat-o de mică, eu și toată societatea asta din jurul ei, să ceară, cu liniuța, lucruri, obiecte, lucruri pentru ea, pentru mine, pentru tatăl ei, pentru bunicul, bunica, pisoiul prietenei și cățelul vecinilor…

Iar listele astea au fost deseori motiv de supărare pentru că tu nu reușeai de fiecare dată să ne trimiți toate obiectele trecute acolo într-o anumită ordine a importanței lor. De data asta îți scriu eu, din inima mea, independent de toată lumea care ne înconjoară. Și te rog din tot sufletul să pui în desaga ta de anul asta câteva lucruri care ne lipsesc mai mult decât toate jucăriile și poșetele și parfumurile de pe rafturi. Te rog, Moșule, să aduci tuturor părinților din România un gram de înțelepciune și două grame de răbdare. De ce două grame de răbdare? Pe primul îl vom folosi ca să avem mai multă răbdare cu noi și cu fiecare dintre noi, iar al doilea gram îl vom folosi pentru copiii noștri.

Te rog, Moșule, să pui în cadoul de anul acesta câteva grame de inspirație. O să le folosim uneori deodată și alteori pe rând. Avem nevoie de inspirație când ne jucăm cu copiii, când le povestim despre lume si viață și când vrem să înțeleagă mai repede lucruri pe care noi le-am înțeles mai târziu. Avem nevoie de inspirație să spunem exact cuvintele care ajung acolo, în inima lor, și îi ajută să meargă frumos mai departe. Te rog anul acesta, Moșule, să nu uiți să ne aduci niște memorie. Avem nevoie să ne amintim în fiecare zi că nu ne creștem copiii pentru noi, ci îi creștem pentru ei. Că pruncii noștri nu ne aparțin, noi le suntem doar ghizi în călătoria lor. Putere – să nu uiți să-mi pui în pachet. Putere să mut și munții dacă e nevoie pentru copilul meu, putere să fac alegerile cu sufletul, putere să stau de partea lui și când toată lumea îi este împotrivă. Te rog să-mi amintești de recunoștință. Eu o pierd uneori și nu mi-ar strica niște rezerve. Așa, cât să-mi ajute să-mi amintesc zilnic că sunt norocoasă că am o inimă plină de iubire. Și că atunci când gândesc cu inima iau cele mai bune decizii, iar când las inima să simtă, îmi dau seama că nu-mi lipsește nimic. Și aș mai vrea să te rog ceva. În cadoul ăsta pune o portocală. E suficient să-mi amintesc de toate pachetele tale de când eram copil și când lângă mine erau mama și tata în toată iubirea și simplitatea lor, iar tu nu uitai niciodată să lași sub brad și portocala care ascundea în mirosul ei toată duioșia Crăciunului. Pentru copilul meu pune ce poți.

Oricum scrisoarea ei o să fie cu totul altfel în acest an. Pentru că eu am înțeles între timp că noi părinții suntem modelele copiilor noștri. Și când ea va afla ce ți-am cerut, cu siguranță își va revizui toată lista. Și va lăsa mai mult loc pentru lucrurile importante sufletului ei și nu pentru obiectele pe care le vede prezentate pe toți pereții și pe toate ecranele. Va învăța și ea să-ți ceară mai multe daruri care să-i rămână în suflet și mai puține lucruri care să se umple de praf uitate pe un raft. Îți doresc, Moș Crăciun, să duci iubire în toate casele, înțelepciune în toate inimile de părinți și bucurie în sufletele copiilor. Și își mulțumesc. Că exiști. Așa. Pur și simplu. *editorial apărut în Revista Avantaje