Când din celălalt dispare bucuria de a te avea prin preajmă trebuie doar să te îndepartezi puțin. Cu totul. Mai întâi fizic pentru că e cel mai simplu să rărești întâlnirile și apoi în mintea ta du-l cât mai în spate. Pune în locul lui un alt primul gand, o altă preocupare.

Mi s-a întâmplat să intru în relații în care la început să fiu foarte dorită și apreciată și să văd bucuria celor care tocmai m-au cooptat în viața lor. Eu când intru intr-o poveste intru cu tot sufletul. Și cu mâini și cu picioare. Cu tot ce am și cu tot ce pot. Și dă-i cu bucurie, surprize, veselie, implicare, nerăbdare să ne vedem, nevoie să împărtășim… Și telefoane și mesaje și întâlniri și postări și cadouri și dedicații și de o parte și de cealaltă. Și într-o zi, brusc, în același loc, la același om, găsesc nemulțumire și plictiseală și suficiență și neimplicare și neasumare și oboseală.

Si urmează zile în care căutăm cu disperare răspunsuri. Nopți în care aș fi dat orice să aud din nou vocea aceea prietenoasă care făcea orice grijă să dispară. Și cu cât îmi doream mai tare, cu atât mai mult vocea de la capatul celalalt era mai plictisită, privirea mai goală și mâinile mai lipsite de vlagă.

Probabil așa cum face toată lumea am încercat să descopăr problema: ce am făcut, ce n-am făcut, ce-as mai putea face, ce să nu mai fac… totul despre mine pentru că sigur eu trebuia să fac ceva pentru a recâștiga bucuria din ochii si glasul celuilalt atunci când era în preajma mea.

-Ce pot să fac? L-am intrebat disperată într-o zi.

-Nimic. E tot ce poți să faci. Să nu faci nimic, a venit răspunsul lui.

Să-mi ceri una ca asta mie – întruchiparea acțiunii e ca și cum mi-ai cere să nu mai respir. Și totuși am reușit. Mai întâi mi-am luat înapoi mâinile, am reușit să fac 10 pași în spate, să nu-l mai caut, să nu-l mai cer, să nu-l mai vreau și încet încet să-l duc în sufletul meu și în mintea mea cât mai în spate. Până într-o zi în care nu m-am mai gândit la el deloc. In niciun fel. Greu la început apoi din ce în ce mai ușor până într-o zi în care ceva mi-a amintit de el. Am simțit în suflet bucuria gândului pentru el fără nicio altă așteptare. Peste puțin timp ne-am întâlnit. Iar el se uita la mine din nou cu bucuria că m-a întâlnit. Era din nou fericit că sunt parte din viața lui. În glasul lui am auzit din nou veselia și dorința lui sinceră de a sta de vorbă. Numele meu suna din nou in felul acela în care numai el il făcea sa răsune. Rabdarea mea fusese răsplatită. I-am lăsat timp și spațiu să-și amintească toate motivele pentru care mă iubește și nu i-am mai dat niciun motiv să fugă în tăceri și întuneric. Fiecare întâlnire cu el e o bucurie. Bucuria lui astăzi. Acum și aici. Iar eu am învățat să fac cel mai greu lucru din lume: să nu fac nimic.