Am auzit toată viața expresia: “Cu cât cazi mai de sus, cu atât te lovești mai rău.” Urmarea? Firește, am urcat cu frâna de mână trasă! Mai mult, m-am asigurat mereu că și plăcuțele de frână sunt în cea mai bună stare și am apăsat pedala, de fiecare dată când simțeam că viața depășește viteza legală prestabilită în copilărie.

“Cine cade de sus cade cel mai rău și poate chiar să-și rupă gâtul!” Doamne, de câte ori am auzit-o! Ani la rând nu mi-am dat voie să fiu eu, până la capăt. Când să trăiești cea mai frumoasă poveste din viața ta, îți răsună în urechi vorbele părinților:

“- O să te arzi așa de tare, că sigur o să sufli și-n iaurt, toată viața!

- Și ce dacă?!

- Mai bine mănânci zeamă călâie, decât să te frigi!”

Pune mâna pe poveste, suflă când simți că îți ia foc inima, dar trăiește-o până la ultima respirație! Și-apoi, fie ce-o fi! Iaurt găsești până și în benzinăriile non-stop, dar ciorbele fierbinți sunt bune, dacă sunt proaspete.

Ar fi fost mult mai simplu, dacă am fi fost învățați că locul întai este efemer. Că e minunat să ajungi acolo și că merită să muncești pentru asta, dar să nu-ți pară rău, când trebuie să cedezi locul altcuiva.

Ar fi fost mai sănătos să fim învățați că poți fi cel mai bun într-un domeniu, până apare altcineva și mai bun decât tine... și că nu e nimic rău în asta, pentru că lumea este într-o continuă transformare. Și noi, ăștia de astăzi, care am ajuns în vârf, ne schimbăm anul viitor! Pentru că, între timp, am devenit altcineva, care vrea altceva. Doar vârful a rămas același... și, pentru același vârf, trebuie să vină altcineva, care poate face și mai bine același lucru.

Lasă morișca să se învârtă, cât timp suflă vântul din spate! Nu te teme nici să ajungi în vârf și nici că o să-l părăsești! Nimeni nu e veșnic în acest punct, dar toți cei care ajung în vârf pe munca lor, mulțumită conjugării efortului personal cu recunoașterea publică, își trăiesc apoi viața cu bucuria momentului în care au fost în vârf.