Am auzit versurile astea într-un cântec și le-am simțit până în mijlocul inimii.

De fapt, ce altceva mi-ai putea fi, dacă nu liniștea din mijlocul furtunii?

Ce altceva mi-ai putea fi, dacă nu raza de soare din spatele norilor din mintea mea?

Ce altceva mi-ai putea fi, dacă nu ești țărmul spre care știu că mă îndrept cu fiecare braț cu care tai valurile?

Ce-ai fi, dacă nu ai fi pansamentul care îmi protejează rana, mângâierea care îmi liniștește spaimele, privirea în care să mă ascund de toate fricile?

Dacă pui paie pe focul care îmi mistuie inima, dacă declanșezi tornade în mijlocul furtunilor din mintea mea, dacă pui sare pe rănile mele, dacă în loc să mă mângâi mă agiți, dacă în loc să mă calmezi mă enervezi și mai tare, dacă în loc să mă liniștești mă sperii și mai mult, nu ești ceea ce am eu nevoie! Ești fix ceea ce nu îmi trebuie. Ești fix acel lucru care stă între mine și starea mea de bine.