Așa a sunat declarația pe care am făcut-o la spital, imediat după nașterea fetei mele. Pentru că eu și tatăl ei nu eram căsătoriți, ca el să poată înregistra copilul la evidența populației pe numele lui și să poată obține un certificat de naștere în care Maya să-i poarte numele, a fost nevoie de câte o declarație scrisă din partea amândurora. Eu să recunosc faptul că, în urma relațiilor sexuale întreținute cu numitul, a rezultat minora pe numele ei, iar el să recunoască faptul că este tatăl minorei cu numele x rezultată în urma unor raporturi avute cu numita…

Nici nu-mi revenisem bine din anestezia de la cezariană când am primit hârtia și eram sigură că visez. Cum să scriu toate grozăviile astea? Doar nu puteam să concepem un copil citind versuri de Ana Blandiana! Mi-am amintit episodul zilele trecute, când povesteam cu o prietenă despre sarcina ei și despre perioada minunată pe care am trăit-o. Pentru că în cele 9 luni de sarcină am fost cea mai grasă și cea mai frumoasă și cea mai fericită femeie din lume. Bine, asta cu cea mai grasă e totuși o exagerare. Până la urmă, nu am ajuns decât la 107 kilograme. Dar frumoasă am fost până spre superbitate, iar fericită – am tins spre ideal și aș mai rămâne gravidă încă o data, măcar pentru asta.

Am făcut prima ecografie la 4 luni pentru că mă simțeam atât de bine încât m-am temut să nu fie vreun altul motivul pentru care a dispărut ciclul din viața mea. Aveam 30 de ani când am rămas însărcinată, îmi doream de multă vreme un copil, iar vestea că voi fi mamă n-a fost încă depășita de nicio altă veste bună în viața mea. În plus, sunt una dintre femeile norocoase să împartă toată această bucurie cu mulți, mulți oameni fericiți pentru mine. Iar dacă mie mi-a fost ușor, nu pot spune același lucru despre tatăl copilului meu, care a preluat toate simptomele mele: s-a îngrășat vreo 15 kg, a avut pofte mai multe decât mine, își masa burta seara cu creme antivergeturi și dormea cel puțin la fel de mult ca mine. Printr-o simpatie egală cu dragostea dintre noi, pot să spun că eram aproape la fel de gravizi, dar sigur la fel de fericiți. Nu era pentru el cel mai bun moment să facă un copil, avea vreo 26 de ani și era pe culmile succesului muzical, mai avea multe lucruri de făcut în viață, iar copilul nu era pe nicio listă de priorități. De un singur lucru m-am temut când am constatat că sunt însărcinată: reacția lui. Aș fi păstrat sarcina indifferent de ce-ar fi spus el, mai ales că pentru mine ceasul biologic începuse deja să ticăie, dar îmi doream mult să aibă o reacție bună. Îmi doream să nu fiu singură în decizia asta și cu atât mai puțin îmi doream să fim pe poziții diferite. Așa că, într-o seară, mi-am luat inima în dinți și i-am spus: cred că sunt însărcinată. Iar el s-a uitat la mine și mi-a răspuns “asta înseamnă că o să fii mult mai fițoasă în următoarele 9 luni”?

N-am fost fițoasă deloc, dimpotrivă. Viața mea s-a derulat în parametri normali, am continuat să merg în cluburi, la petreceri, să muncesc și să fac toate treburile cu care eram obișnuită. Am avut pofte puține și, dacă el nu era prin preajmă să aibă grijă de mine, cei mai buni prieteni ai mei, care au devenit apoi și nașii Mayei, au fost pe baricade. Toata lumea m-a înconjurat cu dragoste, copilul meu era copilul nostru, al tuturor și toți eram gravizi și gravide. În cele 9 luni am fost o gravidă “de treabă”, în sensul că am și muncit până în ultima zi, ziua în care am născut. Înainte de cezariană am fost la coafor și apoi la biserică. M-am machiat, mi-am luat cele mai frumoase hăinuțe și m-am dus la spital pentru cea mai importantă întâlnire din viața mea. Pe Maya au întâmpinat-o pe lume toți colegii mei din redacția radioului pe care îl conduceam și foarte mulți dintre prietenii noștri. Aproape toți acesti oameni fac în continuare parte din viața noastră și, când mă uit în urmă nici nu-mi vine să cred că au trecut 14 ani de când am fost cea mai grasă, cea mai frumoasă și cea mai fericită femeie din lume.