Asta îi pun să promită la sfârşitul fiecărui spectacol pe părinţii care vin la noi la teatru în weekend. Si eu fac legământul cu degetul pe nas si cu zâmbetul timid care îmi spune ca am dreptate. Mă gândeam într-o zi cum îmi consum energia şi timpul cu cele mai gratuite si dificile situaţii, de dimineaţa până seara. De la istericii din trafic până la vânzătoarea plictisită de la magazin, culminând cu şeful sau cu subalternul, tot timpul trecem prin momente care ne cer mult tact şi toată diplomaţia din lume. Cu fiecare dintre ei găsim răbdare să facem lucrurile cum trebuie. Să lăsăm o impresie bună, să nu deranjăm, să nu fim categorici, să nu transmitem niciun gram de plictiseală, indispoziţie – totul pe pozitiv. Cât mai mult pozitiv. Ajungem seara acasă obosiţi, epuizaţi şi le cerem celor apropiaţi să înţeleagă că suntem terminaţi. Nu mai găsim resurse pentru nicio bucurie. Ne târâm corpul între pereţii care sunt obişnuiţi cu el, mâncăm pe unde cum, ce, cât apucăm, ne tolănim oasele într-o canapea înţelegătoare şi vorbim cât mai puţin. Ai noştri trebuie să ne respecte oboseala.

Dacă ni s-ar spune că mai avem de trăit o oră şi că Divinitatea ar putea să aducă în faţa noastră cei mai dragi oameni pe care vrem să-i îmbrăţişăm pentru ultima oară, pe cine ai chema? Pe istericul din trafic cu care ţi-ai consumat nervii? Pe şeful pe care l-ai tolerat, pe clientul cu care te-ai străduit să fii diplomat sau pe subalternul pe care l-ai menajat? Eu nu l-aş chema pe niciunul dintre ei. I-aş chema fix pe cei câțiva oameni pentru care seara nu mai am răbdare. Pe copilul pe care îl verific supeficial si îl rog sā-mi raporteze scurt cum i-a fost ziua, pe mama pe care n-am apucat sa o sun, pe bārbatul cu care am vorbit telegrafic si mai am pe lista câțiva oameni dragi cărora de multe ori nu apuc sa le transmit 3 rânduri si douā gânduri.

Aşa că promit şi eu pentru azi și pentru săptămâna viitoare să găsesc mai multă răbdare.Voi?