Dintre toate lucrurile pe care le-am construit în viață, mă laud cu câteva relații de prietenie. La cataramă! Cu oameni care sunt la celălalt capăt al prieteniei de 30 de ani, de 15 ani, alții de 20 și unii, din "vremurile noastre".

În paralel cu creșterea și educarea unui copil, devenit un om frumos care își construiește propria fericire, am crescut câteva prietenii alese. Iar oamenii aceia m-au crescut pe mine. Pentru că prietenii mei nu s-au temut, niciodată, să mă tragă de mânecă. Nu le-a fost frică să-mi spună unde am greșit, nu li s-a părut mai comod să închidă ochii și au riscat să mă supăr, să mă enervez, să mă urc pe pereți negând tot ceea ce îmi spuneau... pentru ca apoi să stau, să mă gândesc și să analizez, fără patimă. De cele mai multe ori le-am dat dreptate.

Prietenii mei mi-au dat voie să mă răzgândesc și m-au așteptat în perioadele în care am fost plecată. M-au lăsat în furtuna mea si au stat cuminți pe margine, pregătiți cu plasturi pentru toate rănile cu care ieșeam din uraganele în care, recunosc, am un talent fantastic să intru. De bunăvoie!

Prietenii mei m-au lăsat să fiu eu, dar m-au ajutat să văd unde și când greșesc, spunându-mi adevărul în momente în care nimeni altcineva n-ar fi făcut asta.

Cum poate să te iubească un prieten nu te poate iubi nimeni! Pentru că prietenii mei cei mai buni nu așteaptă de la mine nimic. Ei au avut aceeași poziție față de mine și când am mâncat pită cu slană, și când ne-am întâlnit la seara de sushi. Prietenii mei au fost în casa mea și am stat pe jos sau în jurul unei mese, și într-o chirie ieftină de pe o stradă întunecată, și într-un cartier rezidențial cu barieră la poartă și cu agent de pază la ușă.

O mână de prieteni buni te poate crește ca pe Făt-Frumos: într-un an, cât în șapte!

Eu sunt suma tuturor experiențelor din viața mea și rezultatul unor relații de prietenie care s-au legat independent de statutul social, de conturi, cetățenii, stări civile, poziții ierarhice. În categoria celor mai buni prieteni intră și oameni pe care i-am cunoscut în liceu, și oameni cu care am interacționat conjunctural sau oameni care lucrează cu mine.

Nu m-am temut să-mi fac prieteni oamenii cu care lucrez. Nu e ușor să construiești și să menții o astfel de relație, dar, în mod cert, oferă o binecuvântată stare de siguranță. Am învățat împreună să ne respectăm spațiul, locul, nevoile, prioritățile, dar cel mai important aspect dintre toate este că am crescut împreună, într-un fel în care nu ne-au crescut nici familia, nici școala. Ne-am dat voie să fim onești și am câștigat, o spun fără ezitare, cele mai frumoase relații care pot lega oamenii.

După două săptămâni în care am avut timp să mă gândesc la toți și la toate, dar mai ales la mine, pot spune cu mâna pe inimă: pentru mine, scările pe care am urcat spiritual și de care m-am sprijinit în momentele în care drumul era prea abrupt au fost prietenii. Se știu ei. Nu au nevoie de nominalizări. Știu că mă poartă în suflet, așa cum îi port și eu pe ei. Și mai știu că nu sunt singură, decât atunci când vreau și cât vreau. În rest, în viața mea există câțiva oameni care mă iubesc, pur și simplu și care se află la doar un buton distanță.