Mă trezesc flirtând sau vorbind în doi peri, râzând în hohote în timp ce lansez idei şi citesc ipoteze… Şi trebuie să recunosc, îmi face plăcere să vorbesc cu bărbaţi inteligenţi. Ştiu că e o plăcere uşor vinovată, pentru că n-aş vrea să citească cineva care ar putea să interpreteze greşit conversaţiile. Nu ştiu câţi dintre voi faceţi asta şi câţi simţiţi că vi se cuvine să trăiţi şi astfel de mici bucurii. Eu nu cred că greşesc.

Dacă bărbatul pe care îl iubesc şi care e în toate gândurile mele frumoase ar citi ce-mi scriu diverşi domni şi, mai ales, cum le răspund, ar face cu capul! Conversaţiile cu bărbaţi care îmi plac nu sunt tocmai ortodoxe, dar nici catolice nu le-aş numi. Dacă e să le încadrez într-o religie, m-aş orienta mai degrabă spre zona budistă. Felul liber şi pozitiv de a privi şi de a trăi viaţa mă face să încadrez mai degrabă aici nevinovatele mele conversaţii.

Acum întrebaţi-mă cum m-aş simţi să citesc aceleaşi conversaţii “nevinovate” în telefonul, mesajele sau computerul bărbatului meu?! Aş face cu capul! M-aş urca pe pereţi, aş suferi ca un câine… Aş simţi că lumea s-a sfârşit şi aerul s-a terminat şi aş cere o mască de oxigen. Din păcate, aşa funcţionăm. Asta e natura noastră şi chiar nu mă refer la autocontrol. Sigur că există, sigur că funcţionează. Dar primul instinct e cel sincer. După ce ne-am urcat puţin pe pereţi doar pentru că am lecturat un nevinovat schimb de mesaje în telefonul partenerului, coborâm cu picioarele pe pământ, ne amintim că şi nouă ne place acelaşi joc al flirtului şi încercăm să ne impunem o gândire pozitivă chiar dacă îndoiala deja s-a strecurat pe sub colţul de la uşă.

M-am gândit la asta pentru că în ultimele luni am întâlnit mai multe cupluri care suferă adevărate drame pentru că au mutat lectura din bibliotecă în telefon sau pe conturile de Facebook şi Yahoo. Ba chiar am întâlnit câteva cupluri care, în loc de Teleenciclopedia, vizionează filmuleţe surprinse cu camere plasate prin casă sau pe la biroul partenerului, ori, în loc de Radio ZU, ascultă zumzăitul din maşinile conduse de jumătatea plecată puţin spre întâlniri cu potenţial nepotrivit.

Suntem nebuni! Nu suntem întregi la minte. Disperarea de a nu-l pierde pe celălalt, care, dacă e, se pierde şi singur, ne face capabili de tot felul de grozăvii. În momentele acelea, cota de nebunie la care te poate aduce gelozia e mult mai mare decât înălţimea norilor pe care îi poţi atinge când eşti îndrăgostit. Ce rezolvăm? Nu-l mai pierdem pe celălalt? Nici vorbă! Dar ne creştem absolut considerabil şansele ca el să plece definitiv, cântând în urmă: Perfect fără tine…