Puneți-vă balanța în echilibru, altfel într-o zi vă treziți că trage prea mult pe stânga sau pe dreapta, fără ca măcar să știți. Mi s-a întâmplat și mie, zilele trecute, când kinetoterapeutul meu m-a anunțat că partea stângă e mai jos decât cea dreaptă. E lăsată ca și când ar fi fost pusă la coadă, cumva aplecată ușor sub greutatea unor tristeți care îi sunt povară. În schimb, partea dreaptă e mai sus și mai greu încercată fizic. E ca și cum s-ar fi străduit mai mult să dea și s-a întins spre unul și spre altul în încercarea ei de-a trimite la destinatar ceea ce avea de dat.

Am învățat toată copilăria că trebuie să dau. Pentru că sunt mai mare, pentru că sunt mai deșteaptă, pentru ca știu să mă mulțumesc cu mai puțin, pentru că celălalt nu are, pentru că am suflet bun, pentru că sunt miloasă, pentru că, pentru că, pentru că…

Nu m-a învățat nimeni să primesc. Nimeni nu mi-a spus că trebuie să întind mâna stângă și să iau. Că inima mea, care, culmea!, stă tot pe partea stângă, are nevoie de afecțiune, de căldură, de iubire, de atenție, de mângâieri și de o alta inimă pe care să se odihnească din când în când. Nu. Mie mi s-a spus doar ce, cui, unde și mai ales cât de mult trebuie să dau. Și cu dreapta am tot dat. Atât de mult, încât mâna s-a lungit și umărul s-a ridicat sub presiunea gesturilor, iar acum partea mea dreaptă e mai sus și partea stângă e mai jos. Iar coloana stă să puște sub presiunea vertebrelor, pentru că în tot acest timp s-a încăpățânat să stea dreaptă.

Termin anul 2014 cu un singur gând: vreau să reușesc să țin o balanță între a da și a primi. Am început cu un kinetoterapeut care să-mi așeze oasele în matcă, să pună lucrurile la punct și să aducă reparațiile fizice necesare părții drepte. Și după ce acestea vor fi rezolvate, ne vom ocupa și de reparațiile morale ale părții stângi. O să scoatem dopul și-o să lăsăm liber canalul prin care inima mea să primească tot ceea ce îi trebuie.