Vorbeam zilele trecute cu un prieten care își crește singur fetița. Deși mama a câștigat dreptul să aibă grijă de ea, împotriva tuturor încercărilor mamei de a ține copilul departe de tată ( s-a mutat în alt oraș, și-a luat alt bărbat, a făcut un copil nou) copilul a vrut la tată. Și în cele din urmă, copilul a reușit să-și facă mama să-i respecte alegerea.

- De ce mama nu vrea să se vadă cu mine? Să vină să mă caute, să petrecem timp împreună? m-a întrebat fetița pe care eu încercam să o conving că mama ei o iubește.

- Cât de des se vede cu mama ei? l-am întrebat pe tată .

- S-au văzut 6 ore în ultima jumătate de an. Nu a fost nici de ziua ei, nici în prima zi de școală, nici de Moș Nicolae, nici la serbare, nici la meciurile ei. Vine Crăciunul și se pare că dacă nu vrea copilul să meargă la ea, nu va face ea drumul spre el...

Mama fetiței e o femeie pe care o cunosc. Știu că și-a iubit copilul din toată inima și l-a crescut cât a putut de bine. Totul s-a desfășurat impecabil în viața ei. Până într-o zi în care a ales să plece.

Nu contează ce s-a întâmplat între cei doi părinți, nu-i privește decât pe ei. Singurul care contează în povestea mea e copilul.

- De ce mama nu se gândește la mine? De ce nu vine să mă caute? De ce nu-mi trimite nimic niciodată? Sunt intrebările fetiței.

Mă uitam la fetița cu cea mai albastră privire din lume și la lacrimile din ochii tatălui.

Nu există niciun argument în favoarea părintelui care nu face tot ce poate să fie cât mai prezent în viața copilului. Nu contează că el locuiește la bunici, la celălalt părinte sau la celălalt capăt al lumii. Nu contează cât de mult îl urăști pe cel cu care l-ai conceput, nu contează cât îl iubești pe cel cu care ți-ai refăcut viața... niciun părinte nu ar trebui să pună liniștit capul pe pernă fără să știe sigur că toți copiii lui sunt bine. Nimeni nu te poate ține departe de copilul tău. Niciun om și nicio lege. Și cele mai drastice legi dau voie ambilor părinți ( dacă ei nu sunt un pericol pentru copii) să fie parte din viața lor.

Copiii învață să trăiască și fără noi. Cresc orfani, cresc pe străzi, cresc cu bunicii, cu mătușile, cu celălat părinte...dar părinții care lipsesc din viața copiiilor pentru că așa e cel mai simplu acum nu mai cresc niciodată.

Eu cred că oamenii ăștia sunt bolnavi. Acolo, în inimă.

Dacă aveți acasă copii care suferă de dorul unui părinte absent, spuneți-le că uneori oamenii mari se îmbolnăvesc în iubire și când iubirea face febră și tușește, ei nu prea pot să-și folosească inima. Și până nu se fac bine nu pot să-i caute.

Dacă ești un părinte bolnav în inimă, ia repede niște medicamente și fă-te bine. Pune mâna pe telefon și sună-ți copilul. Nu te scuză nici ura pentru celălat părinte, nici distanța, nici noua familie care îți ocupă timpul.

Copilul tău e parte din tine și, din păcate, deși tu poți trăi fără el, el are nevoie de tine.

Le spui tuturor celor din jurul tău, colegi, vecini, prieteni Crăciun Fericit. Pe bune? Și copilul tău? Te bazezi că o să-i spună alții. Poate să îi spună toată lumea pentru că până nu-i spui și tu, Crăciunul copilului tău nu va fi un Crăciun întreg. Jumătate din el e în altă parte. Mai ai timp să-i întregești Crăciunul. Trimite-i o ciocolată. Și o scrisoare. Spune-i că-l iubești, că ți-e dor de el și că sigur la anu' o să-l vezi mai des. Până la urmă faci atâtea promisiuni tuturor... de ce nu i-ai face și lui una. Poate chiar se împlinește.