In ultimii 10 ani am avut două tentative să mă spovedesc şi amândouă au eşuat lamentabil. Prima mi s-a întâmplat la Moeciu: eram în vacanţa de Paşte cu Narcisa Suciu şi cu fetele noastre şi ne-am dus la biserică gata să ne spovedim. Am intrat smerite şi tăcute, am văzut un preot care se plimba destul de nervos de-a lungul şi de-a latul bisericii, l-am salutat, n-am primit răspuns, aşa că am continuat:

- Părinte am vrea să ne spovedim.

- La ora asta se vine? ne ceartă uitându-se la ceas. De azi dimineaţă stau degeaba în biserică, nu vine nimeni, iar acum vă apucă pe toţi, spre seară, când să mă duc şi eu acasă. Şi cu copiii ce e?

- Vor şi ele să se spovedească, îi zice Narcisa.

- Nici vorbă. Eu nu spovedesc copii!

Am făcut stânga-mprejur şi-am rămas nespovedite. Am mai făcut o încercare la Cozia. M-am gândit că e mănăstire, că oamenii ăia chiar au har şi căldură să mă facă să-mi descarc sufletul… Am nimerit un preot care m-a pus să jur că nu mai preacurvesc. Adică să promit că nu mai întreţin relaţii sexuale cu niciun bărbat până nu mă voi fi măritat din nou. În timp ce povestea cu mine, a văzut-o pe Maya.

- Şi copilul?

- E al meu.

- Dar tată are?

- Are, părinte, că femeile singure nu pot face copii.

- Şi sunteţi împreună?

- Nu mai suntem de mulţi ani.

- Şi te-ai mai măritat?

- Nu, părinte, că încă n-am găsit un om cu care să vreau să mă mărit şi să vrea şi el să se însoare cu mine.

Şi-a început dezastrul. Mi-a ţinut o întreagă teorie despre păcatul mare în care trăiesc şi a insistat atât de mult pe tema asta că nici mie nu-mi venea să cred ce trăiesc. Am ieşit de sub patrafir, m-am uitat în ochii lui şi l-am întrebat: “Omule, chiar nu te uiţi un pic pe cine ai sub sutană? Nu cunoşti niciun dram de psihologie ca să realizezi că nu vorbeşti cu o femeie simplă de la ţară, care trăieşte în secolul al XVIII-lea şi te poate lua în serios?” Şi iar am plecat nespovedită. De curând am trecut într-o singură săptămână prin cele 3 praguri ale vieţii: înmormântare, nuntă şi botez. La înmormântare, preotul catolic ne-a ţinut o slujbă despre cât suntem de păcătoşi şi de inconştienţi că nu trăim în frică. Ne-a întrebat, ameninţându-ne cu arătătorul, dacă ne imaginăm cum stă bietul suflet al mortului din faţa noastră acum în faţa lui Dumnezeu şi tremură de frică. Mă aşteptam să se dea jos din amvon în orice clipă şi să ne ia la bătaie, în scop educativ. La nuntă, la o mănăstire din apropierea Bucureştiului, într-un cadru extrem de intim şi select, cu oameni frumoşi şi educaţi, un domn, care părea călugăr şi care chiar ne-a dat cumva de înţeles cât de norocoşi suntem să fie el în soborul care oficia evenimentul, ne-a vorbit despre avort. Despre cum trebuie tânăra nevastă să poarte copii şi să-i aducă pe lume şi despre ce mare păcat e avortul. Am tras concluzia că oamenii aceştia par incapabili să-şi adapteze discursul la delicateţea momentului.

Şi că preoţii, oricare ar fi religia în care păstoresc, au rămas blocaţi în clişee ridicole şi depăşite de vremuri şi că, în loc să ţi-l apropie pe Dumnezeu bunul, îl transformă într-o forţă vindicativă a cărui unică preocupare e să-ţi vâneze greşelile tale de om slab şi să le pedepsească. După două experienţe eşuate, aşteptam cu un soi de reţinere ultima întâlnire cu unsul lui Dumnezeu pe pământ, mai ales că eram şi copleşită de calitate de naşă cu care m-au onorat părinţii micuţului care urma să fie botezat. Am avut parte însă de cea mai nobilă şi mai puternică experienţă de acest fel pe care am trăit-o vreodată. Cu căldura şi grija unui părinte, preotul a oficiat botezul atât de atent la nevoile copilului, cu atâta sfială în atingerea lui, cu atâta grijă să înţeleg eu exact ce am de făcut, încât nu e de mirare că am plâns toată slujba. Pentru prima oară în viaţa mea am avut sentimentul că mă aflu acolo unde trebuie, în faţa cuiva care merita să fie acolo. Iar emoţia pe care o trăiam toţi în cel mai sfânt moment al vieţii unui pui de om a fost completată de emoţia prezenţei unui om cu har, pasionat, care îşi îndeplineşte misiunea cu bucurie autentică. Când credeam că nu mai există speranţă în biserica românească, Dumnezeu ni l-a scos în cale pe preotul Alexandru Morariu iar dacă aveţi nevoie de cineva care să vă fie alături într-un moment important al vieţii, de o vorbă bună atunci când simţiţi că drumul pe care păşiţi nu mai este cel pe care trebuie să fiţi sau pur şi simplu de o voce care să vă de linişte şi încredere, nu vă sfiiţi să-l căutaţi. Il gāsiti la biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Bucuresti. O bisericuta mica ascunsā intre blocurile de Natiunile Unite.E unul dintre cei puţini pe care Dumnezeu i-a uns cu harul înţelegerii.