Cine a scris jurământul “până când moartea ne va despărți” a crezut mai mult în despărțire, decât în iubire.

Sufletele pe care poate să le despartă moartea, poate să le despartă și viața. Adevăratele iubiri nu se despart niciodată. Nici când se agață unul de mâna celuilalt, nici când rămân agățate în colțuri de suflete.

Adevăratele iubiri nu trebuie să-și facă jurăminte.

Eu nu i-am promis tatălui meu, niciodată, că îl voi iubi până când moartea ne va despărți. Și moartea nu a putut să ne despartă. Încă mă mai ține de mâna, când obosesc să merg... încă mă ridică de subsuori, atunci când întâmplările mă îngenunchează.

Nu am întâlnit, în viața asta, un bărbat pe care să-l iubesc și care să mă iubească viu și dincolo de moarte. Nu încă. Spun asta, perfect conștientă de ceea ce este iubirea dintre două suflete, care n-au nevoie să-și promită nimic.

Tata mi-a arătat ce trebuie să caut. Sau să știu că am găsit, când voi găsi... Voi ști să o recunosc.

"Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!" Pentru că ceea ce iubirea leagă... nu desparte nici omul, nici moartea. Sufletele pereche nu se despart niciodată. Eu știu asta. Sunt, dincolo, câțiva oameni cu care eu fac pereche, "cu moartea pe moarte călcând"... Pentru că adevăratele iubiri nu se termină niciodată.