La ce se poate aștepta omul când se află la volanul mașinii, pe bulevardul Kisseleff, la ora de trafic infernal? La multe. Dar să-i zboare o carte de versuri fix pe geamul deschis al mașinii și să nimerească fix în frunte, parcă totuși nu.

- Ești tipa aia care face super chestii pentru copii si făceai și o emisiune foarte bună la radio folosindu-ți vocea fenomenală și fenobarbitală? Cred că știu și cum te cheamă. Ești Mirela Retegan?

Mă întreabă omul din mașina din dreapta înainte ca eu să apuc să respir.

- Copiii îmi spun tanti prezentatoarea, îi zic vizibil surprinsă.

- Vai ce mă bucur să te întâlnesc. Ai o supervoce, faci o super treabă. Te admir foarte tare… ești foarte tare, vai de când vreau să te întâlnesc… Și continua omul meu să strige de pe banda din stânga mea intre geamurile noastre deschise. A oprit motorul mașinii, a escaladat scaunul din dreapta și mi-a dat cartea lui de vizită. Nu am apucat să-i văd numele pentru că eram atentă la ce spune.

Am pornit mașina, a venit după mine, m-a ajuns din urmă și aud:

-Stai că am uitat să-ți dau ceva…

Și nu apuc să intorc privirea că in secunda urmatoare am simțit ceva fix in “numele tatălui”. Omul meu aruncase prin cele două geamuri cartea lui de poezii lovindu-mă fix in frunte. Apoi tot bulevardul l-a auzit stigand:

-Iartă-mă, iartă-mă, îmi pare rău, nu-mi vine să cred… iartă-mă…

Si așa mi-am continuat eu ziua cu niște rime bine întipărite pe frunte.

Nu o să-i dau numele scriitorului dar vă asigur că intr-o zi m-oi întâlni cu el să-mi scrie o dedicație. Că autograful îl am deja. Pe frunte.