Am învăţat-o de la un băiat. După o întâlnire total nepregătită şi negândită, ne-am jucat de-a “să ne mai vedem odată ca şi când nu ne-am întâlnit”. Avantajul, spunea el, e că putem zice orice, că nu ne-am văzut deloc, că ne-am văzut întâmplător, că am visat că ne-am văzut întâmplator sau chiar că ne-am văzut şi am constatat că putem s-o mai facem. Nu dăm socoteală nimănui. Nici măcar celuilat. Facem cum vrem noi.

– Cum merge relaţia cu X? m-a întrebat într-o zi o bună prietena.

– Ce vrei să-ţi spun? i-am răspuns.

Cum cred eu? Cum crede el? Cum o prezint eu? Cum nu o prezintă el? Cum ar trebui să fie? Cum nu ar trebui să se întâmple? Cum văd ceilalţi? Cum se întâmplă? Cum o să fie? Cum n-o să mai fie? O fată, un băiat şi zece posibile răspunsuri la aceeaşi întrebare pe care, de obicei, oamenii ţi-o adresează din complezenţă, din nevoia de a conversa despre ceva, din dorinţa de a părea interesaţi de viaţa ta, din curiozitate, din rutină. Motivele pot să fie cel puţin egale cu numărul posibilelor răspunsuri. Şi după ce în mintea mea se învârt toate posibilele răspunsuri, soluţia vine pur şi simplu:

– Cum merge relaţia cu X?

– Bine.