Mă uit la ea cum trece strada și mi se strânge stomacul. Văd mașinile cum aleargă cu viteză vântului și simt cum frica mă cuprinde. Ea e pe partea cealaltă. Eu aștept în masină. Îmi vine să mă dau jos și să o trec eu de mană. Pe la trecerea de pietoni semnalizată doar cu zebră. Așa făceam când era mică. O țineam strâns cu mâna dreaptă și cu stânga făceam semne disperate șoferilor să oprească la trecerea de pietoni. Acum are 14 ani. S-ar uita la mine cu privirea aceea daca aș încerca să fac asta. Așa că închid ochii și încerc să-mi imaginez că ea prinde un moment în care nu trece nicio mașină. Vizualizez drumul gol goluț și în sus și în jos. Vine. Deschide portiera și intră toată bucurie. Respir ușurată. Deși știu că e atentă mi se face inimă grăunte de fiecare dată când face lucruri care i-ar pune viața în pericol și eu nu sunt langă ea. Si e și mai rău dacă stau inertă pe margine. Am în minte o singură întrebare : o să-mi fie frică toată viață?