Când am deschis e-mailul și am citit primele rânduri, recunosc că mi-a stat puțin inima.

“Bună ziua. Sunt învățătoare și am o clasă de 25 de prichindei. Suntem în clasa a doua. Vă scriu pentru că vă citesc blogul și postările”.

M-am dus cu gândul imediat la toate articolele scrise de mine, cu sinceritate și cu onestitate, și în care vorbeam despre cât de importantă cred eu că este dragostea unui învățător pentru copiii din clasa lui, și pentru copii în general. Am trăit aceeași emoție ca la școală, când dădea profa catalogul și nu mă simțeam pregătită să răspund. Dar nu era o scrisoare reproș, nici una cu întrebări, era o scrisoare rugăminte. Doamna învățătoare, căreia nu o să-i spun numele, în primul rând pentru că nu vreau să-i stric surpriza, mi-a spus că anul acesta dorește să facă ea un cadou tuturor părinților elevilor ei. Un mărțișor mai altfel. Și că nu vrea să strângă nimeni bani pentru cadouri care să i se ofere, obiecte inutile, din “nevoia” de a mai adăuga o poșetă sau un lănțișor de argint în colecție. Anul acesta, această doamnă învățătoare mi-a trimis o rugăminte specială.

“Aș vrea să cumpăr câte o carte pentru fiecare cuplu de părinți din clasa mea. Vă cer prea mult dacă vă rog să le scrieți câte o dedicație personalizată? Vă dau eu o lista cu nume și câteva vorbe despre copilul lor. Ăsta o să fie pentru mine cel mai frumos mărțișor”.

25 de părinți care sigur vor avea un șoc. Dacă pe mine m-a surprins atât de tare gestul doamnei învățătoare, vă dați seama cum o să-i surprindă pe ei.

“Eu mă străduiesc mult în clasă, dar mi-e foarte clar că nu pot să fac singură tot ceea ce nu au timp să facă acasă părinții copiilor mei. Vin la ore copii triști, obosiți, temători. Părinții pun mult prea multă presiune pe ei, îi vor genii și olimpici, se gândesc mult prea puțin la ceea ce le-ar trebui de fapt acestor copii. Mă ceartă că nu le dau mai multe teme, că nu îi pun să lucreze suplimentar, că nu departajez foarte dur nivelul de învățare. Oricât aș încerca eu să păcălesc programa greoaie și multă, părinții mă suspectează de lipsă de profesionalism, pentru că nu (??) de fapt ei uită care sunt cele mai mari nevoi ale copiilor lor.”

Cum să n-o iubesc eu pe această doamnă sau domnișoară învățătoare? Ăștia sunt oamenii care ar putea să repare puțin societatea. Și eu cunosc deja câțiva. Iar asta mă face muuult mai optimistă. Hai că parcă vine primăvara!