Mă uit la mâinile mele și la chipul meu... timpul se așază, domol, pe fiecare cută. Își face loc în pliurile pielii mele și se culcușește acolo, comod și relaxat.

Timpului îi place foarte mult pielea mea. Și ea, generoasă, îl primește cu porii deschiși. Mă uit la inima mea și îi văd toate cusăturile... e plină ochi de petice. E ca păturica aceea care îți tine loc de mângâiere când ești copil și, de drag, o iei cu tine prin toată viața... Corpul meu e plin de cicatrice. De la cezariană, până la toate vânătăile și imperfecțiunile care s-au lipit de corp și nu mai vor să plece...

Nu mi-e rușine de urmele care se văd pe chipul și pe corpul meu. Nu mi-e jenă să vadă oamenii ața cu care mi-am cusut rănile. Nici măcar nu încerc să le ascund. Spun atât de multe despre mine... Suita mea de cicatrice arată că am trecut prin multe întâmplări și am scăpat... am rămas în viață.

Să nu-ți fie rușine că se poate citi pe chipul tău suferința! Să nu te jenezi că se vede sutura, că pe mâna ta e pielea adunată, ca după o arsură, sau că oamenii îți văd cusăturile nesigure, cu noduri și ațe atârnând pe inimă...

Nu încerca să-ți ascunzi cicatricele. Ele arată că ai supraviețuit. Că ești dintre cei care au învins... de atâtea ori!