Ştiu, există în toate un echilibru. Dar asta parcă mi se pare cea mai incorectă dintre toate echilibrele dezechilibrate ce se pot vedea cu ochiul liber.

Avem tendința de a ne răzbuna pe cei care ne iubesc, pe cei care ne sunt acolo, în toate momentele, din cauza celor care ne fac zilele cenuşii. În loc să îi eliminăm pe cei care ne strică ziua, viaţa, treaba, ne răzbunăm fix pe cei care ne iubesc aşa cum suntem, cu bune şi cu rele. În loc să ne oglindim frumos în ochii ce se uită cu dragoste la noi , preluăm privirea rece din ochii de gheaţă şi o dăm mai departe.

Uneori căldura pe care o găsim dincolo topeşte gheaţa şi inima noastră îşi aminteşte cum e să fie iubită. Alteori, gheaţa e atât de groasă încât le e greu şi celor mai înfocaţi ochi să o pătrundă. Dar până la urmă reuşesc. Cu puţin ajutor din partea noastră.

Când cineva îţi îngheaţă inima lasă pe altcineva să ţi-o dezgheţe. Nu îngheţa şi tu inimi la rândul tău.

Când cineva nu te iubeşte, lasă pe altcineva să îţi dea toată dragostea din Univers, nu îţi retrage şi tu iubirea de peste tot.

Echilibrul putem să ni-l facem noi. Punem în balanţa noastră ce vrem şi cât vrem. Şi când cineva pune în balanţa lui indiferenţă, neiubire, neimplicare, neasumare ideal ar fi să nu ne apucăm să golim toate balanţele din jurul nostru în care oamenii care văd frumosul din noi au pus iubire, răbdare, înţelegere, afecţiune.

Din cartea iubirii, aceasta este lecţia echilibrului: nu-i pedepsim pe cei care ne iubesc din cauza celor care nu ne iubesc.