Uneori nu avem puterea să recunoaştem că iubirea celuilalt nu se colorează pentru noi. Şi-atunci ne-o imaginăm în fel şi chip, o desenăm, o îmbrăcăm în cele mai frumoase culori. O scoatem la plimbare şi defilăm cu ea la braţ mândri de iubirea noastră pastelată. Dacă e foarte cald, razele ard vopseaua şi ea se decolorează. Iar dacă plouă, la primele picături curge toată vopseaua. Poate apucăm să scoatem umbrela şi să mai acoperim puţin din daune. Poate reuşim să-i punem o glugă şi să o ascundem privirilor celorlalţi . Avem mereu în geantă o pelerină şi ne activăm de fiecare dată când sunt cele mai mici semne de ploaie. Stăm veşnic pregătiţi să scoatem umbrela de protecţie a iubirii colorate de noi în cele mai frumoase culori. Iubirea, când e cea adevărată, îşi face singură autoportret. Se colorează singură atunci când găseşte şevaletul potrivit. Se aşază şi îşi pune singură culorile potrivite. Are câteva combinaţii de culori pe care nu le nimereşte decât ea. Conturul îl face perfect şi nu-l depăşeşte niciodată. Nu te apuca să vopseşti iubiri. Ai răbdare să găseşti tabloul perfect. Faptul că tu i-ai colorat celuilalt iubirea şi i-o păzeşti de ploaie nu înseamnă că el are pentru tine o iubire colorată. Înseamnă doar că tu umbli cu iubirea vopsită.