Nu trăiţi visurile părinţilor voştri. Trăiţi-vă propriile visuri!

Poate să sune dur şi surprinzător. Ăsta a fost mesajul meu de pe scena TEDx. Într-o sală plină de tineri, nu am simţit nevoia să vorbesc despre succesul meu. De fapt, ba da. Despre succesul meu am vorbit. Dar, nu cel de casă, cel social. Am vorbit despre succesul meu în ciuda celor care au încercat să mă conving să renunţ la visul meu. Despre succesul meu în a-mi trăi propria viaţă şi lupta mea de a nu trăi vieţile celorlalţi.

Când eşti foarte tânăr ai tendinţa de a face ce spun ceilalţi chiar dacă nu eşti de acord cu asta. Chiar dacă iniţial te opui cu îndârjire. Apoi, încet, încet îşi fac loc în mintea ta fricile: că visul tău e prea puţin, că ţinta ta e prea departe, că mijloacele sunt prea puţine, că drumul e prea greu, că eşti singur, că nu eşti sigur şi, cea mai mare frică nu e cea de eşec. E frica pentru succesul celor care îţi previzionaseră eşecul.

Nu ne temem atât de tare că nu vom reuşi în planul nostru cât ne temem că vor reuşi ceilalţi în gândurile lor.

Nu trăiţi visurile părinţilor voştri!

Asta le-am spus tinerilor care aşteptau de la mine reţeta succesului meu. Şi formula a fost foarte simplă. Am reuşit pentru că am crezut în visul meu mai mult decât au crezut părinţii mei în mine. Da . Ştiu. Sună dur. Sună greu. N-am spus că nu m-au iubit. Sau că nu mi-au vrut binele. Ei mi-au vrut binele, nu ştiau că pot să-mi dorească fericirea. Pentru că ei nu au cunoscut acest termen. Fericirea nu era un concept existent în viaţa părinţilor noştri. "Să-ţi fie bine" era cea mai înaltă formă de pozitivism. Era aspiraţia supremă. Să-ţi fie bine înseamnă să nu ai probleme. Să nu ai bătăi de cap, să nu ai complicaţii. Să te mulţumeşti cu calea scurtă şi dreaptă de a obţine lucruri. Să-ţi fie bine însemnă să ai un loc de muncă sigur şi stabil, o casă, o maşină, o familie liniştită şi weekend-urile libere. A, şi neapărat continuitate pentru anii de pensie.

Să-ţi fie bine nu e sinonim cu să fii fericit. Să fii fericit îl include obligatoriu pe "să-ţi fie binele" părinţilor noştri. Să-ţi fie binele lor, se opreşte înaintea lui să fii fericitul nostru.

Tinerii de astăzi vor să fie fericiţi. Pentru că lor bine le este deja. Astăzi nu mai e o luptă în a te angaja undeva. Astăzi nu mai devine un scop să-ţi păstrezi locul de muncă. Astăzi nu mai e un vis să-ţi cumperi o casă. Astăzi vrei să fii fericit. Şi asta înseamnă să nu renunţi la visurile tale.

Să ai succes în ceea ce îţi place cel mai mult să faci, să reuşeşti să faci cât mai mult din ce vrei şi cât mai puţin din ce trebuie.

Încă mulţi părinţi nu au reuşit să facă rocada. Mulţi părinţi mai cred că siguranţa, stabilitatea, bunurile materiale şi rezervele financiare reprezintă binele la care trebuie să ajungă copiii lor. Da. Acesta poate fi visul lor. Şi atunci îşi îndrumă copiii spre meseriile momentului. Spre ceea ce astăzi asigură acel bine. Tata mă trimitea să fac o facultate care să-mi asigure la sfârşitul ei o diplomă de profesoară, o catedră sigură din care să ies la pensie şi o viaţă sigură şi liniştită... Habar nu avea că eu, urmându-mi visul de a face copiii fericiţi voi ajunge peste 30 de ani o altfel de profesoară, care va trăi din câte bilete va vinde şi care va bate ţara în lung şi în lat făcând sold out toate sălile în care ajunge. Da. Tata avea dreptate. Nu am o viaţă sigură. Nu câştig aceeaşi bani în fiecare lună. Au fost luni în care am câştigat mai mult, luni în care nu am câştigat nici un leu. Dar nu-mi a lipsit nimic din ceea ce mă face fericită. Am făcut echilibristică şi am stat în picioare. Da. Taaă avea dreptate. Nu am o viaţă liniştită. Sunt zile întregi în care nu ajung pe acasă. Sunt perioade în care schimb hotelurile în fiecare zi şi străbat ţara în lung şi în lat. Dar, inima mea e un ocean de linişte. Pentru că, pe mine nu mă face fericită monitonia. Mie mi-e bine când sunt în rollercoaster, nu în hamac.

A fost greu pentru ai mei să înţeleagă asta. Pentru că le era greu să-mi intuiască mişcările şi să-mi urmărească acţiunea. Era greu şi să descrie ceea ce fac. Nu mi-au pus piedici. Ba chiar m-au ajutat cu tot ce au putut. Dar n-au înţeles. Şi pentru ei a fost greu. Au resimţit toate mutările mele, s-au temut pentru toate împrumuturile financiare pe care le-am făcut, au plâns după fiecare loc din care m-am mutat, au suferit pentru fiecare sărbătoare în care am muncit.

Am înţeles devreme că ei vor să-mi fie bine în timp ce eu îmi doream să fiu fericită.

Şi am făcut aşa cum am simţit că vreau pentru mine nu cum am crezut că e mai bine pentru ei.

Am fost cea mai grea lecţie pentru părinţii mei. Şi pentru profesorii care credeau că dacă nu le învăţ materia nu o să reuşesc în viaţă. Am fost mai grea decât matematică, fizica sau chimia. Cu mine, cei care m-au întâlnit, au fost nevoiţi să înveţe formula fericirii: să-ţi stabileşti visul, să munceşti foarte mult şi să perseverezi: să rămâi pe drumul tău.

Asta a fost pentru mine Regula de 3 simplă. Şi după ce am învăţat-o eu şi am început să o aplic, i-am învăţat şi pe ai mei.

Iar eu pot să fiu astăzi profesorul copilului meu şi să-i predau formula fericirii. Nu o învaţă la chimie, nici la matematică, e o formulă pe care trebuie să-şi construiască fiecare etapă din viaţă. Pentru mine, fiecare scop s-a atins prin Regula de 3 simplă: obiectiv, muncă, perseverenţă. Am ştiut că dacă în regula de 3 simplă un element nu-mi aparţine, rezultatul este fals.

Dacă visul nu este al meu pot să muncesc oricât şi să fiu perseverent 100%, la final nu voi fi fericită. Am fost conştientă că dacă îmi stabilesc corect visul dar voi urca pe muncă altora, la final formula mea va fi una strâmbă oricât de perseverentă am fost. Dacă mi-am stabilit corect visul, am depus toate eforturile, dar m-aş fi oprit la primul obstacol, nu aş fi reuşit să-mi ating visul.

Pentru mine nu au existat scurtături. Nu au existat drumuri ocolitoare. Nu am făcut rabat de la formula fericirii.

Asta a fost formula fericirii mele. Este cea cu care eu am rezolvat toate problemele. Şi este formula despre care eu pot să vorbesc.

Nu e universal valabilă. Probabil că fiecare ar trebui să-şi construiască propria formulă. Spre norocul nostru e în mâinile fiecăruia dintre noi. Ea nu trebuie confundată cu formula nevoii. Nici un element din formula nevoii nu e veşnic, niciunul nu depinde exclusiv de noi.

Formula nevoii e în mâinile celorlalţi, în societate, în regulile stabilite de alţii, în aspiraţiile lor.

Formula fericirii e în mintea, în inima şi în mâinile tale. Aplic-o şi trăieşte cea mai frumoasă dintre toate vieţile pe care tu le ai putea trăi.