În urmă cu câțiva ani, nu foarte mulți, m-am întâlnit cu un psihiatru.

Mă simțeam rău de ceva vreme. Oricât de mult munceam, oricât de mare era succesul meu, nu mă puteam bucura de nimic din ce făceam din toată inima. Ba mai mult, aveam o stare de rău fizic și erau multe zile în care nu mă puteam ridica din pat. De câteva ori, am ajuns la Urgență și am stat cu perfuzii, câteva zile, ca să mă pun pe picioare. Undeva, în sufletul meu, știam cauza problemelor mele de sănătate. La cererea celor apropiați, mi-am făcut toate analizele, plus radiografii și ecografii. N-au rămas neverificate niciun organ, nicio funcție. Toate piesele funcționau în perfectă stare. Atunci, Fifi, prietena mea, în ultimă instanță, m-a trimis la psihiatru.
Imaginați-vă cum m-am uitat la ea... În mintea mea, așa cum știam de acasă, psihiatrul era ultimul om la care ajungi. Ultimul! De-acolo, nu mai ai ce face. Din păcate, încă mulți români gândesc așa... și despre psihiatru, și despre psiholog.

M-am întâlnit cu Gabriel Diaconu. De două ori. La sfârșitul celei de-a doua întâlniri mi-a dat vestea:
⁃ Din păcate, pentru ceea ce poate sperai să auzi, nu ai nimic din ce ține de mine. Tristețea ta vine dintr-o suferință căreia trebuie să-i faci față, să o dovedești.

Aveam două probleme majore, în acel moment: doliul neconsumat după tata și, de câțiva ani, o foarte amară relație toxică. Nu era depresie, nicio altă problemă de natură psihică.
Le-am rezolvat pe amândouă. Le-am depășit cu bine și astăzi pot să vă împărtășesc experiența mea, pentru că vreau să le dau speranță celor care nu se simt bine, amorțiți într-o stare de nefericire, fără a avea curajul să caute toate soluțiile. Pe TOATE!

Eu am avut norocul unor oameni care sunt lângă mine, care mă iubesc și care nu mă vor lăsa niciodată singură. În jurul meu sunt oameni care vor merge pentru mine până la capătul pământului, dacă trebuie să mă găsească. “Oamenii mei” sunt prietenii care mă iubesc necondiționat și care își riscă prietenia cu mine, ca să-mi spună: "Nu ești bine! Du-te la doctor! Dormi! Odihnește-te! Ai grijă la X, că nu-mi place felul în care te tratează. Ai grijă la Y, s-a cam instalat în bucătăria ta..."

În aceste vremuri, putem ascunde și mai bine ceea ce simțim. Masca și distanțarea pot fi scuza perfectă pentru a fugi din fața celor pe care vrei să-i ții departe de adevărata ta stare.

Trăim vremuri complicate. Sunt vremuri speciale și noi trebuie să ne poziționăm într-un mod aparte, față de ceea ce trăim.

Despre toate și multe altele vorbesc duminică, la Antrenorul Părinților, cu Gabriel Diaconu - psihiatrul care m-a ajutat să înțeleg că Tristețea face parte din mine. Că am nevoie și de ea, ca să fiu întreagă, dar nu trebuie să dau voie nimănui să fie motivul Tristeții mele.