Nu o să mai trec prin asta niciodată. Așa am spus după fiecare iubire. Toate m-au făcut franjuri. După fiecare mare iubire am rămas lată, lipită de pământ încercând să smulg energie cu mâinile. După fiecare poveste m-am simțit ca pământul țării, cotropit de tancurile rușilor. Si, de fiecare dată mi-am zis: mie nu o să mi se mai întâmple asta niciodată. Pe mine niciun bărbat nu o să mă mai bulverseze. Mie n-o să-mi mai tulbure nimeni liniștea nopților și n-o să-mi umple creierul cu gânduri cu și pentru el. Pe mine, nimeni nu o să mă mai oprească din ceea ce am de făcut, nimeni nu o să-mi distragă atenția de la treburile mele. Sunt convinsă că voința toată e în mâinile mele, că eu știu exact ce vreau, cu cine și când, că nimeni nu mă mai poate surprinde și nimic nu mă mai prinde nepregătită. Și ca să fiu sigură că nimeni nu pătrunde în bula mea de liniște încep să construiesc. Ziduri. Unul câte unul. Și să le fac din ce în ce mai groase și mai înalte. Și să mă simt din ce în ce mai în siguranță. Și mai liniștită. Și mai bine cu viața mea și cu tot ce am de făcut. Și zilele curg frumos una după alta, și soarele răsare în fiecare dimineață, și zidurile mele stau bine mersi la locul lor, adânc infipte în vointă. Până într-o zi în care mă așteaptă un buchet de flori și mesajul: ”Am desenat toamna asta pentru tine”. Iar în mintea mea se produce declicul. ⁃ Fugi, fugi! strigă mintea. Am mai auzit asta, unul mi-a construit o scorbură, altul mi-a făcut un curcubeu, altul un copil, ăsta vine cu toată toamna pentru mine…Nu-l crede, fuuuugi! Și tu rămâi împietrită și te uiți cum cutremurul e tot mai puternic și zidurile tale se dărâma unul câte unul că într-un domino. Inimă țopăie și caută bănuți norocoși printre cărămizile făcute grămadă în timp ce mintea țipă îndepărtându-se din ce în ce mai mult: ai promis că nu o să mai faci asta niciodata…ai promis, ai promis…